În România, sistemul public de sănătate a ajuns o vacă de muls pentru șmecherii care au înțeles că boala e o afacere mai bună decât orice industrie clasică. Cu un buget de peste 60 de miliarde de lei anual, Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) administrează fonduri care ar putea reda demnitatea și speranța unui popor bolnav, dar care, în realitate, hrănesc o rețea de prăduitori cu halate, cravate și contracte parafate la cafea în birouri politice.
Sub pretextul „eficientizării”, sute de spitale și clinici private au apărut în ultimele două decenii, dotate cu echipamente de zeci de milioane de euro. Dar nu din investiții proprii, ci din redirecționarea cinică a banilor publici, sub forma deconturilor mascate, parteneriatelor „strategice” și a programelor de sănătate publică în care privații au intrat ca lupii în stână. Acești „investitori” nu și-au riscat niciun ban real, dar au încasat sume uriașe pentru servicii fictive, repetate sau „optimizate” prin coduri de boală inventate.
Sistemul de stat, sufocat, subfinanțat și umilit, a devenit o coajă mizerabilă care abia mai oferă minimul de îngrijire. Medici suprasolicitați, echipamente învechite, spitale insalubre – toate acestea contrastează violent cu luxul spitalelor private care refuză bolnavii fără bani sau poliță. Asta în timp ce Casele de Asigurări le plătesc tarife mai mari decât celor de stat, pentru aceleași servicii. Nu e capitalism – e parazitism cu binecuvântare politică.
A fost creată deliberat o dublă viteză a sănătății: una a bogaților, curată, rapidă, cu respect; și alta a săracilor, plină de umilință, durere și întârziere. Dar și mai grav, a fost distrusă o întreagă cultură medicală bazată pe vocație, umanism și respect față de bolnav.
Un domeniu care, pornind de la jurământul lui Hipocrate, ar fi trebuit să fie un model de empatie și altruism, a devenit de un cinism și un egoism înfiorător. Medicii, ca și magistrații, au devenit lacomi și aleargă numai după bunuri materiale, abordând boala și moartea doar prin prisma profitului. În spitale nu mai vezi preoți, nu mai simți rugăciune, nu mai auzi speranță – ci doar calcule reci și interese meschine.
În sănătate, mai mult decât în orice alt domeniu, prezența lui Dumnezeu este imperativă. Acolo unde omul se luptă cu durerea, cu neputința și cu moartea, nimic nu-l poate întări mai mult decât credința că nu este singur, că suferința lui are sens, iar vindecarea este, în cele din urmă, o lucrare divină. Dar tocmai în acest spațiu sacru al suferinței umane, medicul a început să se creadă dumnezeu. A uitat că este doar o unealtă, nu sursa vieții. A uitat că mâinile lui pot salva doar atunci când inima lui rămâne smerită.
Din păcate, mulți dintre medici, orbiți de bani, de statut, de aroganță profesională, nu mai cred în Dumnezeu. Nu mai simt responsabilitatea sacră a gestului lor, ci doar „valoarea de piață” a intervenției. Și atunci, ce mai rămâne din actul medical, dacă în el nu mai există nici vocație, nici compasiune, nici credință? Rămâne o meserie rece, ca un bisturiu fără mâna sufletului care-l ține.
