Paștele – o întoarcere în satul uitat de lume

M-am născut în Moldova. Într-un sat idilic, ascuns între dealuri molcome și păduri bătrâne, pe care, dacă nu-l cauți cu hartă, inimă și răbdare, nici nu știi că există. Un sat așezat parcă într-o tăcere binecuvântată, unde până și vântul șoptea în loc să sufle, iar timpul părea că se prelinge mai lent, ca un ceas fără grabă.
        Acolo, liniștea era suverană. Până prin anii ’90, zgomotul unui motor era o excepție care întorcea capete: un autobuz de călători care venea și pleca fără să grăbească pe nimeni, un tractor hârâind obosit pe uliță, sau câte un camion de transport care ridica praful drumului bătătorit.
        Viața era simplă, dar nu săracă. Era adânc ancorată în rosturile firii, în ciclurile neabătute ale anotimpurilor și în ritmul vechi, tainic, al clopotelor de biserică. Casele erau răsfirate ca niște cuiburi de suflet: fiecare cu grădina ei plină de leuștean, mărar, loboda, ceapa, usturoi, cimbru și busuioc, cu fântână din care apa părea sfințită, cu șură, coteț de porci, meri bătrâni, pruni, cireși, vișini, peri și salcâmi înfloriți care miroseau a început de lume.

        Satul meu se afla la granița dintre Bucovina și Moldova, între Siret și Dorohoi, lângă Mihaileniul evreiesc, fosta vama, pe hotarul cu Ucraina. Era un colț de țară unde se auzea și limba veche a părinților de peste Prut, unde tradiția încă purta straie curate, iar bătrânii vorbeau încet, ca nu cumva să tulbure tihna locului.
       Nu departe era Cernăuțiul – orașul viselor românești apuse, al lui Aron Pumnul, Eminescu și Ciprian Porumbescu. Nume mari care îmi „intoxicau” copilăria frumoasă și primii ani de școală, dar care mi-au așezat în inimă sămânța unei mândrii ce nu s-a mai stins.

        Paștele era, în acea lume, mai mult decât o sărbătoare. Era o regenerare ritualică a firii, o reîmprospătare a sufletelor și a caselor, o chemare a întregii comunități la curățenie, bunătate și reînnoire. Nu doar trupurile se îmbrăcau în straie noi, ci și inimile, și cuvintele, și gândurile.
        Se simțea în aer ceva ce nu se putea descrie cu exactitate – poate era mirosul de cozonac și de iarbă crudă, poate era clinchetul clopotelor de la bisericuța din sat, ori poate un fel de pace nepamanteana, un dar de la Dumnezeu, care cobora peste lume odată cu Învierea. Oamenii pășeau mai domol, zâmbeau mai des, iar bătrânii aveau în priviri o lumină aparte, de parcă se întâlneau pentru a nu știu câta oară cu speranța. Era, poate, singurul moment al anului în care între generații nu mai existau diferențe – toate vârstele tăceau în fața aceluiași mister: Învierea.
        Acolo, în satul acela uitat de lume dar nu de Dumnezeu, Paștele nu era doar o sărbătoare. Era o religie în sine. Deși teologic era despre moarte, în sufletele noastre de copii și în inimile încrezătoare ale părinților și bunicilor, Paștele însemna mai degrabă renaștere. Era, mereu, începutul lumii. Primăvara sufletului. O lumină albă care cobora peste oameni și lucruri.
         Paștele primenea totul: curțile, hainele, mesele, inimile. Se văruiau pomii și gardurile, se spălau covoarele în pârâu, se împrospătau casele cu flori de liliac. Se coceau cozonacii din făină cernută cu grijă, ouăle se înroșeau cu foi de ceapă și busuioc, iar biserica satului, plină ochi îm ziua de Paște, mirosea a tămâie, a brusture și a suflete curate.
        Totul însemna renaștere. De la câmpurile de flori, care își întindeau petalele ca niște pânze de culoare pură, la mugurii pomilor care se deschideau cu un tremur de dorință. De la potecile de pământ, uscate și bătătorite de pașii adânci ai iernii, la prispele și cerdacurile caselor, care păreau mai albe și mai primitoare ca niciodată. Pereții erau proaspăt dați cu var alb, iar aerul, îmbibat de lumina răsăritului, mirosea a curățenie, a început nou, a speranță ce se naște fără niciun efort.
        Chiar și câinii satului păreau că înțeleg semnificația acelei zile. Lătrau mai vesel, cu o energie molipsitoare, ca și cum în aer s-ar fi plimbat o tainică fericire, iar ei o simțeau înaintea tuturor. Era o vreme altfel, o vreme care aduna toate semnele unui început perfect.
        Paștele nu era doar o sărbătoare religioasă – era o sărbătoare a naturii, o celebrare a vieții în toate formele ei. Era sinonim cu ghioceii, brândușele, toporașii și lăcrămioarele care ieșeau timid printre ierburi, în căutarea soarelui. Cu mirosul câmpului înverzit, care se întindea sub ochii noștri ca un covor uriaș de flori colorate, strălucind de bucurie și energie. Cu susurul limpede al pârâiașelor, care zburdau jucăușe printre pietrele umede, zvâcnind din zăpezile topite, ca niște râuri tinere care își încep drumul spre mare.
        Paștele era, de asemenea, un început al vieții de la țară. Mieii jucăuși, prostuți, cu blana lor albă și moale, se legănau pe lunci, fără nicio grijă, iar puii de găină, galbeni și pufoși ca niște bile de puf, se adunau în colțurile curții, în jurul mamei lor. Zumzetul albinelor, care zburau de la floare la floare, își făcea loc printre bătăile de vânt cald, iar vântul de aprilie, cu mirosul său proaspăt de iarbă și pământ reavăn, adia ușor prin crengile încă fragede ale salcâmilor.
       Totul era, în acea perioadă, un tablou viu, vibrând în fiecare colț, iar Paștele era nu doar semnul acelei renașteri, ci și o reafirmare a legăturii invizibile dintre om și natură. Între om și Dumnezeu. O legătură pe care o simțeam cu toții, chiar și fără cuvinte.

         De Paști, după o cutumă veche, primeam haine noi. Nu erau scumpe — vremurile erau grele, iar cheltuielile modeste. Dar bucuria era uriașă. Băieții primeau, de regulă, clasicele uniforme școlare albastre, călcate impecabil, purtate cu o mândrie pe care nimic n-o putea umbri. Fetele, rochii înflorate, ușoare și vesele, păreau desprinse dintr-o lume de poveste, cu zâne și primăveri fără sfârșit.
        Era o sărbătoare deplină — și în sens spiritual, și în cel al micilor gesturi care umpleau sufletul. Trăiam fericirea în forme simple, necomplicate. Fără tablete, fără telefoane, fără bijuterii sau haine de firmă. Aveam încălțări modeste, haine modeste, dar o bucurie sinceră, curată, care ne lumina chipurile. Pentru că fericirea nu venea din ce aveam, ci din ce simțeam. Iar acel „puțin” de atunci ne părea un întreg univers.

          În acest decor de basm, unde omul trăia înfrățit cu natura, îmi amintesc limpede — de parcă ar fi fost ieri — de părinți, de bunici, de unchi, mătuși și veri. O familie numeroasă, cum rar mai vezi astăzi: 17 unchi și 64 de veri. Era greu să-i numeri, darămite să-i aduni și să-i hrănești în doar două curți, fie ele și de 10.000 de metri pătrați.
        Și totuși, în curtea bunicilor, la mesele de sărbătoare, se rezolva mereu problema. Fiecare avea un loc. O farfurie. O plăcintă. Câteva sarmale. O felie de cozonac sau tort. Și, mai ales, un zâmbet. Acel zâmbet simplu, sincer, care spunea tot.
        Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată, de Paște, pe cineva plângându-se că e obosit. Bucuria era efortul cel mai firesc, iar ospitalitatea – o virtute de necontestat.  
         Pe bunici, la sărbătoare, mi-i amintesc ca pe niște zdrahoni de oameni — puternici, mândri, cu trupuri late și pași grei, îmbrăcați în ițari albi, cămăși lungi până peste șolduri, prinse cu brâu lat, în cizme zdravene sau opinci, și cu pălării cu boruri largi, ca scoase din poveștile de altădată. Erau amfitrionii necontestați ai petrecerilor. Nici nu se concepea altfel.
          Bunicile, în schimb, purtau catrințe cu dantele fine, fuste înflorate și basmale legate strâns peste păr. Miroseau a leuștean, a nucă amestecată cu esență de rom, a vanilie și aluat dospit — a copilărie și a sărbătoare. Dar, dincolo de parfumul acela magic, ele erau cele care duceau greul. Împreună cu mătușile, pregăteau totul ca la carte: frământau, coceau, fierbeau, curățau, ornau, alergau din zori și până seara. Și nu doar o zi. Sărbătoarea, ca să fie sărbătoare, se construia pe efortul lor tăcut, obosit, dar plin de dăruire.

         Pe mama mi-o port în suflet ca pe o femeie ieșită parcă dintr-un tablou de Grigorescu sau Luchian. Iubea culorile vii și refuza orice nuanță ternă — nu o vedeai niciodată în cenușiu, gri ori negru. Nu prea înaltă, bine proporționată, brunetă, cu ochi căprui și față albă, fină ca porțelanul — era un contrast hipnotizant cu părul ei negru ca pana corbului. Buze pline, roșii, sprâncene arcuite, subțiri, elegante. Era de o frumusețe care întorcea privirile și tăia respirația.
        Atât de frumoasă, încât noi, copiii, o tachinam adesea:
          — Mamă, cum de te-ai măritat cu tata? Și ea, cu zâmbetul ei ghiduș, răspundea mereu la fel:
          — M-am măritat cu el că altfel zicea că se sinucide!
          Râdea cu poftă, cu râsul acela cald, plin, molipsitor, care umplea toată casa. Dar dincolo de râs, știam cu toții că mama n-a fost niciodată împăcată cu viața pe care a avut-o. Nu cu soarta, nu cu alegerile, nu cu limitele care i-au fost impuse. Și-a dorit mereu mai mult — pentru ea și, mai ales, pentru noi.
         Poate tocmai de aceea, astăzi, din patru copii, trei sunt în SUA, iar eu, singurul rămas, trăiesc în Timișoara. Așa ne-a crescut: să visăm, să nu ne mulțumim, să credem că se poate mai mult.
         Mama, având ca maestre culinare ambele bunici — atât pe mama ei, cât și pe mama tatălui meu — ajunsese o bucătăreasă desăvârșită. Ar fi putut concura cu succes la orice „Master Chef”. Știa să facă de toate: de la celebrele ciorbe moldovenești, cu leuștean, lobodă și multă smântână, până la mâncăruri sofisticate, cu carne de pasăre, porc sau vânat. Vânatul nu lipsea niciodată din meniu — bunicii, foști pădurari, erau vânători împătimiți, iar cămările noastre miroseau a fum, a condimente și a promisiunea unui festin.

         În Joia Mare mergeam, de obicei, cu părinții la casa de rugăciune. Ușa de lemn scârțâia a vechi, iar mirosul băncilor de brad, combinat cu parfumul florilor proaspete, te învăluia ca o amintire pe care n-ai trăit-o niciodată, dar pe care parcă o purtai în sânge. Când ieșeam, aveam sufletul greu de emoție și, totodată, ușurat de toate grijile pământești.
        Vinerea Patimilor era o zi în care până și timpul părea să stea pe loc.     Tata, un om rece, exponent al pragmatismului în orice, adversar inversunat al progresului și educației, al cărui mod de a ne iubi nu l-am înțeles niciodată, mai conservator, nu lucra nimic — era o zi a jertfei, tăcerii și a aducerii-aminte. Nici păsările nu cântau la fel, iar pământul părea că-și ține răsuflarea.
        Noi, copiii, trăiam sărbătoarea altfel. Pentru noi, Paștele însemna ouă vopsite, haine noi, alergat prin grădini cu genunchii juliți și obrajii roșii de vânt. Ne adunam pe prispa casei sau pe toloaca din fața casei bunicilor, unde băteam mingea până la apus. Era despre primele zile ale primăverii, când alergam desculți, liberi și fără griji, despre mersul cu „Hristos a înviat!” din poartă-n poartă. Uneori primeam ouă fierte, alteori ceva dulciuri sau chiar câteva monede, dar cel mai prețios dar era zâmbetul celor care ne deschideau.

        Masa de Paște era un adevărat act sacru. Ouăle roșii, așezate cu grijă în coșuri împletite, purtau în ele semnificația jertfei și a renașterii. Mielul, fript sau în ciorbă, era în centrul ospățului, dar nimeni nu uita să lase loc în suflet pentru rugăciune. Nu se mânca doar cu trupul, ci și cu o bucurie adâncă, născută din credință și comuniune. Nu era loc de risipă, dar nici de zgârcenie — fiecare bucată avea o poveste, iar fiecare gust purta ceva din mâinile care o pregătiseră.
        Masa de Paști, în familia noastră, era un festin în toată regula. Nelipsită era ciorba de găină sau curcan, cu multe legume, tăiței de casă și orez, gătită în stil „a la grec” — rețetă moștenită de la vecinii noștri greci. Urmau sarmalele moldovenești, cu multă ceapă și slănină, fierte în oale negre de lut de la Marginea și coapte în cuptorul de pâine.
        Apoi venea friptura: de pasăre, de porc și, uneori, de miel — mai rar, căci părinții mei nu prea gustau carnea de oaie. În loc de pâine, se coceau în cuptoare uriașe colaci împletiți, plăcinte cu brânză, cu varză ori cu jumări, cozonaci cu multă nucă și rahat și, desigur, celebrul tort moldovenesc — un fel de „Dobos” uriaș, care ajungea și la 30 de centimetri înălțime. Și, cum să uit, pasca moldovenească — o roată cât masa, ca o pizza dulce, umplută cu brânză, smântână și zahăr vanilat, rumenită perfect și tăiată cu grijă, ca un gest de ofrandă.
         Pentru că era post și restricție din cauza religiei, în familia mea nu se consuma alcool. Sau, cel puțin, așa se pretindea. În realitate, beam câte un păhărel de vin, pe furiș, ascunși prin șura bunicului dinspre tată, un om mai libertin și cu inima largă. Acolo, într-un colț tainic, era pitit un butoiaș cu vin, pe care bunicul îl „cepuia” doar la ocazii mari, cum era Paștele. Știa toată familia, dar nimeni nu spunea nimic — era una dintre acele mici abateri de la regulă care făceau parte din farmecul vieții.
        După ce mesele se goleau și vuietul sărbătorii se domolea, bunica — cea cu care eram vecini — avea un ritual aparte. Ne servea cu dulceață de cireșe amare și șerbet de trandafiri, întins încet pe linguri mici, ca un gest de dragoste turnat în zahăr. Lângă ele, aducea un fel de suc din măceșe fermentate sau, mai simplu, o cană cu apă rece, scoasă din fântână. Apa aceea avea gust de piatră și de cer, de copilărie și de veșnicie.

        Un loc aparte în această sărbătoare îl avea vopsitul ouălor, fără de care masa de Paște nu era întreagă. Era o adevărată sărbătoare în sine, o activitate ritualică la care participau toate femeile din casă, ba chiar și copiii, atrași de culori și de mirosul plantelor fierte. Se foloseau doar ingrediente naturale: ceara de albine, coji de ceapă roșie sau galbenă, frunze de pătlagină, potbal, urzică, spanac, loboda și multe alte plante culese din grădină sau de pe marginea pădurii, fiecare oferind oului o nuanță delicată, pământie, profundă, de o frumusețe simplă și sinceră — ca viața de atunci.
        Pe lângă ouăle vopsite cu plante naturale, în familia noastră – ca în multe gospodării din satele bucovinene – se realizau și ouă decorative, adevărate bijuterii artizanale. Erau ouă golite de conținut, spălate cu grijă și apoi învelite cu mărgele mici, colorate, cusute meticulos pe pânză sau lipite cu o migală de ceasornicar. Aceste ouă erau păstrate cu sfințenie în vitrine sau la loc de cinste, nu se ciocneau, ci se admirau. Fiecare model spunea o poveste, uneori inspirată din motive tradiționale, alteori născută din imaginația celor care le lucraseră. Acest meșteșug, specific zonei Bucovinei, transforma oul într-un simbol al identității locale, al frumuseții care încolțește din răbdare și tradiție. Fiecare perlă cusută, fiecare fir colorat adăugat, părea un gest de recunoștință față de viață, de primăvară, de înviere.

        Fiecare Paște care vine îmi aduce, pe lângă lumină și speranță, o adâncă nostalgie. E sărbătoarea Învierii, dar și sărbătoarea celor plecați. Un paradox sfânt: bucuria vieții răstignită în tăcerea amintirilor.
        Aproape nimeni din familia de odinioară nu mai e. Bunicii – acele figuri blânde care vegheau masa sfântă cu zâmbetul lor liniștitor – s-au dus. Unchii și mătușile, cu vocile lor calde, cu glumele rostite în șoapte de tihnă, nu mai răspund niciunui apel. Chipuri care odinioară luminau casa, acum trăiesc doar în lumina inimii mele.
        Verii – fiecare și-a luat viața în mâini și s-a risipit pe toate meridianele globului: Italia, Germania, Anglia, Irlanda, Australia, Canada, SUA. Suntem un neam destrămat geografic, dar încă legat de aceleași amintiri. De acel Paște moldovenesc, curat și viu, în care nimeni nu întârzia, nimeni nu lipsea.

         De fiecare dată când pregătesc masa de Paște, devin nostalgic, pentru că retrăiesc acele clipe ca printr-o fereastră deschisă spre trecut. Îi revăd pe toți, clar, ca într-un film, în mintea mea: bunica frământând cozonacul, cu mâinile-i bătătorite, dar pline de har. Ochiul încins al cuptorului, care ardea ca un soare domestic, iar din el, după ce se adunau cărbunii, ieșeau mirosuri care anunțau sărbătoarea cu mai multă convingere decât orice clopot. Apoi ouăle roșii, ouăle de aur ale copilăriei – simple, dar pline de sens.

       Când mă așez la masă, de Paști și gust din pasca aceea, devenită sfântă, închisă în taina ei simplă, ori din bucatele pregatite, aflate pe masă, cu chipurile lor în suflet, îmi dau lacrimile. Îmi amintesc, mereu, la fiecare masă de Paști, după ce spun rugăciunea, cuvintele lui Labiș, din Moartea căprioarei: „Mănânc și plâng, plâng și mănânc.” De fiecare dată, undeva în mine, răsună și replica lui Anthony Quinn: „Ce repede se face târziu în viață…” – și câtă dreptate avea!

        Da, acesta este Paștele satului moldovenesc. Un Paște cu rădăcini adânci în pământul credinței și al iubirii de familie. Un Paște trăit, azi, cu o lacrimă în colțul ochiului și cu o rugăciune fierbinte în inimă. Un Paște al celor plecați, dar și al celor rămași. Un Paște care ne adună nu în jurul unei mese, ci în jurul unei amintiri comune – singura care nu se destramă, indiferent de distanțe sau ani.