Pentru a defini echilibrul între mulțumire și dorință, mai intîi trebuie să definim ce este necesar si ce este prisos.
În călătoria mea prin viață, personal, am învățat că limitele dintre ceea ce este esențial și ceea ce devine exces reprezintă o chestiune profund subiectivă și extreme de relativă, influențată de mulți factori și, în special, de valorile mele, de circumstanțele sociale și de evoluția mea interioară. Am descoperit, prin experiență, că ceea ce la un moment dat poate părea absolut necesar se poate transforma, în timp, într-o manifestare a dorinței de acumulare și a impulsului de a avea „mai mult”, greu de controlat.
În contextual social actual, coroborat cu mediul european în care trăim, pentru mine, necesarul este definit de acele bunuri și servicii care îmi asigură o existență decentă și armonioasă, raportată la nivelul mediu din societate. Este vorba despre elementele fundamentale ale existenței: o locuință sigură, hrană de calitate, îmbrăcăminte adecvată, acces la îngrijire medicală și educație, dar și un mediu în care să pot evolua personal și profesional. Cu mențiunea relativității, în funcție de mediul social. Atunci când aceste nevoi sunt îndeplinite, mă simt în siguranță și echilibrat. De exemplu, faptul că am o casă confortabilă, o sursă de venituri care îmi asigură suportul necesar întreținerii familiei, precum și alte bunuri materiale care îmi permit să trăiesc fără griji, rezonează cu ideea mea de necesar. Îmi dau ca bonus timpul pe care goanna după acumularile ce prisosec mi-l arestează.
Însă, când merg dincolo de acest prag, când încep să acumulez bunuri doar pentru a satisface o tânjire de a arăta mai mult sau din dorința de a compara situația mea cu cea a altora, intru pe tărâmul alunecos și periculos al prisosinței. Pentru mine, prisosința se manifestă atunci când achizițiile și acumulările nu mai aduc o îmbunătățire semnificativă a calității vieții, ci devin o sursă de disconfort și chiar de anxietate. Când îmi dau seama că orice obiect adăugat doar alimentează senzația efemeră de satisfacție și nu contribuie la bunăstarea mea interioară, adică nu mai au nici o legătură cu oportunul, știu că am început să transcend granița dintre ceea ce este necesar și ceea ce devine exces.
Am observat că utilitatea și funcționalitatea sunt doi indicatori importanți în evaluarea acestei granițe. Dacă un obiect sau o resursă contribuie activ la confortul și fericirea mea, îl consider oportun, adică necesar (dar și aici intervine subiectivismul și realativitatea, pentru că, confortul și fericirea sunt mereu în schimbare, în funcție de nivelul de perceptive si termenele de comparație); dar dacă devine un simbol ostentativ, o piesă de decor în cursa nesfârșită de a arăta cât de „avut” sunt (ori țin de vanitate si influențe externe, pentru a tine pasul cu mediul social), atunci am intrat în sfera prisosinței (care iarăși ține de subiectivism și realativitate). Din păcate, acest proces de autoevaluare este mereu în schimbare; el evoluează odată cu mine, cu mediul social, cu cresterea nivelului general de trai, cu posibilitatile, adică odată cu schimbarea priorităților și a valorilor personale.
Pozitiv e doar faptul că dețin capacitatea de introspecție, care mă ajută să percep diferența între satisfacția durabilă și plăcerea efemeră. Când simt că orice creștere a bunurilor materiale nu îmi aduce un plus de fericire sau chiar îmi creează un sentiment de gol interior, recunosc că am depășit limita necesității. Iar experiența mea mă determină să constat că adevărata bogăție nu este măsurată prin ceea ce posed, ci prin capacitatea mea de a aprecia și de a trăi armonios cu ceea ce am. Acesta este regulatorul automulțumirii.
În concluzie, limita dintre necesar și prisosință nu este o linie fixă, ci o margine flexibilă, care necesită o reevaluare constantă între ieri, azi și mâine, dependentă de posibilități. Pentru mine, este esențial doar să rămân conștient de adevăratele mele nevoi și să recunosc momentul în care dorința de a avea „mai mult” se transformă într-un proces de acumulare fără sens, care-ți fură din timpul necesar să trăiești. Astfel, îmi păstrez echilibrul între a-mi satisface nevoile fundamentale și a nu ceda presiunii de a acumula excesiv, adică inutil, asigurându-mi o viață în care bunăstarea interioară și recunoștința față de ceea ce am sunt adevăratele măsuri ale succesului meu.
Într-o lume care, de regulă, confundă succesul cu acumularea (acumularea fiind indicatorul definitoriu al majoritatii indivizilor), în care dorințele par să se împletească cu nevoile și fiecare pas făcut spre împlinire pare să fie însoțit de încă o dorință ascunsă, găsirea echilibrului între a mă mulțumi cu ceea ce am și a urmări mereu mai mult devine o provocare esențială. Într-un anumit punct al vieții, fiecare dintre noi trebuie să înfruntăm această dilemă: cât de mult din ceea ce am obținut mă face cu adevărat fericit și câte dintre dorințele mele sunt cu adevărat necesare pentru a trăi o viață împlinită? E o dilemă a existenței care influențează pozitiv ori negativ, ceea ce ești, substituit cu ceea ce speri să fii.
Mulțumirea, așa cum o înțeleg eu, nu înseamnă stagnare sau pasivitate, cum o văd alții, ci recunoașterea faptului că ceea ce am deja îndeplinește nevoile fundamentale ale existenței mele. Ea presupune o stare de conștientizare a ceea ce sunt, ce am nevoie și a ceea ce am realizat, fără a căuta în permanență ceva mai mult. Mulțumirea nu vine dintr-o „liniște” în care mă resign, ci dintr-o accepțiune profundă a faptului că viața este mai mult decât o cursă continuă spre dobândirea a ceva ce nu am încă. Această mulțumire aduce un sentiment de pace interioară și de echilibru, eliminând dorința de a dori mai mult dintr-un impuls de nesiguranță sau frustrare. Este recunoașterea faptului că ceea ce am acum poate fi mai mult decât suficient, chiar și fără a adăuga în plus.
În schimb, dorința (a cărei prezență n-o pot nici contesta nici elimina) reprezintă pentru mine o mișcare constantă înainte, o tânjire spre „mai mult” care poate fi benefică doar atunci când este alimentată de o ambitie sănătoasă, un scop clar sau un progres autentic. Dorința, în esența sa pură, este, incontestabil, motorul evoluției și al autoîmbunătățirii. Ea poate fi catalizatorul pentru realizări importante și poate da sens vieții. Însă, dacă este lăsată să scape de sub control, devine o capcană, o cursă fără sfârșit care nu face decât să adâncească golul interior, pentru că-ți fură cel mai prețios lucru din viață: timpul. Dorința este nemulțumită prin natura ei și, deși poate duce la obținerea unor rezultate exterioare remarcabile, adesea lasă în urmă o senzație de nesatisfacție profundă. Întrebarea „Am ajuns unde mi-am dorit?” se transformă dintr-o întrebare de reflecție într-o frustrare constant, care te macină și te distruge.
Dorința și mulțumirea sunt, astfel, două fațete ale aceleași monede: viața mea în echilibru sau dezechilibru constant. A le combina corect nu presupune un simplu act de voință, ci un act continuu de autocunoaștere și disciplină interioară. Cu cât devin mai conștient de mine și de impactul pe care dorințele mele îl au asupra mea, cu atât mai ușor pot naviga între aceste două forțe. Ușor de zis, greu (aproape imposibil) de realizat.
La un nivel profund, mulțumirea înseamnă să nu mă pierd în așteptări nerealiste și să apreciez fiecare realizare, oricât de mică ar părea ea, iar dorința înseamnă să mă impulsionez mereu către împlinire, fără a lăsa acest proces să mă consume (sa-mi creeze frustrări). Când aceste două trăiri sunt în armonie, viața capătă un sens mai adânc, iar ceea ce obțin devine mai valoros pentru mine, nu doar ca bun material, ci ca împlinire personală.
Pe de altă parte, dezechilibrul/dezamăgirea se instalează când dorința care nu vine dintr-o nevoie reală ci dintr-o presiune impusă de societate sau de comparațiile cu ceilalți nu aduce decât insatisfacție (frustrare și dezamăgire). În schimb, dorința alimentată de o căutare autentică a unui scop oportun este, paradoxal, mai ușor de împlinit, deoarece nu presupune o competiție cu ceilalți, ci o competiție cu sinele. În acest sens, dorințele trebuie să fie aliniate cu valorile mele autentice, nu cu așteptările impuse de o societate care promovează succesul superficial. Iarăși greu (aproape imposibil) de realizat.
Echilibrul între a fi mulțumit cu ceea ce am și a urmări mai mult devine astfel o practică a conștientizării de sine. Când învăț să apreciez ceea ce am, fără a lăsa dorința să mă consume, sunt capabil să mă simt împlinit și fericit, chiar și în fața celor mai mari provocări ale vieții. Cand nu și tânjesc la mai mult, sunt frustrat si dezamăgit.
În acest fel, abordand rațional mulțumirea cu dorința, nu doar că învăț să trăiesc în armonie cu mine însumi, dar pot să contribui la o societate mai echilibrată, în care nu succesul superficial sau acumularea de bunuri mă definește, ci caracterul și recunoștința față de ceea ce am și cine sunt.
Astfel, echilibrul între mulțumire și dorință nu doar că mă ajută să găsesc sens în propria viață, dar contribuie și la construirea unui cadru social mai sănătos, în care valoarea fiecărei persoane nu depinde de ceea ce deține, ci de ceea ce este capabil să aprecieze și să dăruiască din interiorul său.
