Omul, dacă privim dincolo de aparențe, de ecuația ieri, azi și mâine, este, în cele din urmă, produsul timpului. Nu doar victima lui. De la prima respirație, fiecare clipă îl modelează, îl macină sau îl înalță – în funcție de ceea ce poartă în el: bagajul de inteligență, sensibilitate, instinct, caracter. Unii au șansa de a înțelege devreme ce contează, alții rătăcesc zeci de ani prin labirintul aparențelor, doar pentru a realiza că timpul nu i-a așteptat și nici nu le oferă dispensă. În asta constă tragedia omului: nu pornește de pe aceeași linie și nici nu aleargă cu același ritm. Desi, aparent toți trăiesc în același timp, paradoxal timpul nu este egal pentru toți. Pentru unii, fiecare minut aduce o revelație; pentru alții, ani întregi se scurg în inerție, ignoranță sau frică. De asta orice teorie a egalitatii umane, ca nivel de trai ori acumulare, e o absurditate. „Timpul este un dușman invincibil. Nu contează cât te ferești, te prinde oricum. Mărturisesc că nu am reușit niciodată să mă adaptez acestei iubiri de a fi stăpânul timpului, în timp ce el mă stăpânește pe mine.” – Eugen Ionesco.
Copilăria este prima victorie a omului cu timpul. În ea, timpul pare nelimitat. Zilele de vară sunt lungi, vacanțele par nesfârșite, iar viața pare ceva ce urmează să înceapă, undeva, târziu. Apoi vine adolescența, cu angoase, frustrari, căutări de sens ți loc în lume, cu nesfârșite planuri pentru viitor, cu vise amânate, cu mereu o falsă siguranță că „este timp” pentru orice. Dar timpul trece nevăzut și fură exact ce avem mai de preț: capacitatea de a învăța, de a acumula, de a construi solid. Educația are fereastra și oportunitatea ei. Dacă nu înveți la timp, mai târziu devine greu, aproape imposibil. Te poti autoamagi că trisând, ulterior, ai pacalit timpul si ai recuperate. Într-o lume normal, care funcționează pe concurența valorii, dacă nu-ți folosești tinerețea pentru a construi, timpul te pedepsește cu regrete. „Nu există un alt timp decât cel pe care îl trăim acum. De aceea e important să trăim prezentul cu toată intensitatea lui.” – Marcel Proust.
Din punct de vedere al carierei profesionale, timpul e de-a dreptul tiranic. Când ai forță și energie, îți lipsește experiența. Când ai acumulat experiență, nu mai ai forță ți energie. Când ai și una, și alta, ești deja prea aproape de finalul cariereri, iar societatea te împinge pe scări, spre tomberon, tratându-te ca pe o piesă uzată, ce nu mai fac față angrenajului. Într-o lume a vitezei și cinismului, din pacate, timpul nu mai are răbdare cu „cei și-au pus manușile în cui”. Totul, în goanna asigurarii supraviețuirii, ori a lăcomiei, trebuie făcut repede, chiar superficial, dar eficient.
Din păcate, eficiența înseamnă pierderea sensului. Timpul, pentru că omul a inversat paradigm, în care doar valorile materiale conteaza, a devenit măsura productivității, nu a înțelepciunii. Tot ce nu produce imediat e considerat pierdere de vreme. Inclusiv omul. Dă randament, contează, nu mai dă randament, nu mai contează.
Goana după profit a devenit un scop în sine al existentei. O marota universală. Ni se spune că a munci mult e o virtute, dar nu ni se spune că munca, în exces, devine o formă de sclavie modernă, care ne îndepărtează, în primul rând, de noi înșine. Alocăm cele mai bune ore, zile, luni și ani din viață muncii – nu pentru sens, nu pentru creație, ci pentru profit. Ironia dureroasă e că profitul, de fapt, e dușmanul timpului: ne promite libertate, dar ne răpește viața. Îl urmărim ani în șir, iar când îl obținem, nu mai avem timp să trăim, pentru că am pierdut esențialul: timpul. „Banii nu aduc fericirea, dar pentru a fi fericit ai nevoie de ei. Timpul, însă, nu se poate cumpăra.” – Seneca.
Rațiunea profundă a existenței nu ar trebui să fie doar educația și munca, ci îmbinarea acestora într-un echilibru armonios, în care omul trăiește în acord cu natura. O viață dedicată doar muncii și educației, fără a găsi timp pentru a trăi în echilibru cu natura, este o viață pierdută. În această goană frenetică, lumea modernă a ejectat acest principiu esențial. Ne-am deconectat de la ritmurile naturale, iar în loc să găsim liniștea în echilibrul cu mediul nostru, trăim sub presiunea unui timp care ne scapă. Adresându-se lui Dumnezeu, Eugen Ionesco spunea: „Trebuia să ne facă întâi bătrâni, și abia apoi tineri. Ar fi fost mai bine așa. Timpul nu trebuia să ne demoleze, pentru că asta duce la decepție și disperare.”
Timpul este, paradoxal, cel care devalorizează viața. Cu fiecare zi care trece, el fură fragmente din noi – din tinerețea noastră, din dorințele noastre neîmplinite, din visurile pe care le-am avut cândva. El face ca cele mai frumoase momente să devină doar amintiri, iar aceleași amintiri, de-a lungul timpului, se estompează. Oricât de mult ai vrea să te agăți de ele, timpul le dispare încet, până când nimic nu mai rămâne decât o urmă, o senzație vagă de ce ai fost și ce ai putea fi. Astfel, timpul devine un dușman subtil, care, de fiecare dată când ai crede că ai învins-o, te lovește din nou, diminuând valoarea momentelor tale cele mai prețioase.
Aceasta este poate cea mai cruntă lecție pe care o învățăm de la viață: nu doar că timpul ne scade clipele, dar, pe măsură ce ne fură fiecare secundă, ne face să uităm cât de mult au însemnat acele secunde pentru noi. Timpul transformă totul în trecere, iar trecerea face ca ceea ce era odată prețios să devină, într-un final, ceva efemer. Astfel, ajungem să ne dăm seama că, în ciuda tuturor eforturilor noastre de a păstra, de a salva, de a aduna, totul este supus, în cele din urmă, unei legi neîndurătoare: aceea a devalorizării constante.
În tinerețe, timpul pare etern. Zilele copilăriei și ale adolescenței curg încet, uneori plictisitor, ca și cum viața ar avea răbdare. Ai impresia că ai tot timpul din lume, că viitorul poate aștepta. Dar la bătrânețe, aceeași zi devine o clipă. Săptămânile trec ca orele, iar anii ca niște ecouri. Percepția se inversează brutal: când ești tânăr, timpul stă. Când ești bătrân, fuge. „Nu trăim pentru a trăi în veșnicie, trăim pentru a învăța cum să murim.” – Michel de Montaigne.
Omul este condamnat să trăiască această iluzie a abundenței de timp exact atunci când are cea mai mare nevoie să-l economisească. Și realizează prea târziu că timpul nu iartă nicio rătăcire, nicio lene, nicio amânare. A nu pierde timp înseamnă să câștigi timp!
Oricât și-ar dori, omul nu-și poate negocia timpul cu Dumnezeu. Nu îl poate amâna, nu îl poate cumpăra, nu îl poate convinge să se oprească o clipă. Oricâtă avere ar avea, oricâtă putere sau rugăciune, timpul nu acceptă niciodată târguri. Este singura monedă care nu poate fi refolosită, singurul capital care scade inevitabil, clipă de clipă. E atributul care devalorizeaza viața.
Totuși, în ciuda acestui adevăr implacabil, optimismul poate deveni un aliat valoros în fața trecerii timpului. Mai mult decât o simplă atitudine mentală, optimismul poate încetini cu adevărat percepția asupra timpului. Atunci când privim viața cu speranță și încredere, fiecare zi se umple de sens, iar timpul capătă o dimensiune mult mai largă. De fapt, optimismul ne permite să trăim cu o conștientizare mai profundă a prezentului, să ne bucurăm de fiecare moment și să nu ne lăsăm copleșiți de neliniștea legată de ceas.
Timpul, chiar și atunci când pare că ne fuge printre degete, poate deveni partenerul nostru atunci când îl trăim conștient și în armonie cu ceea ce contează cu adevărat – nu doar munca, nu doar educația, ci și echilibrul dintre toate acestea și natura. Să nu uităm că dimensiunea timpului ține și de noi. Putem face ca timpul să curgă rapid sau lent, în funcție de obiectivele pe care ni le propunem și de intensitatea cu care le urmărim. Astfel, optimismul ne poate ajuta să încetinim percepția trecerii timpului, transformându-l într-un aliat al nostru, mai puțin neiertător și mai plin de sens.
