Unul dintre cele mai grave fenomene ale administrației publice din România, care continuă să pună o presiune uriașă asupra bugetului de stat și să afecteze stabilitatea economică, este sifonarea banilor publici prin intermediul lucrărilor publice. Acestea includ infrastructura, modernizarea, repararea, întreținerea și dotările, unde cheltuielile sunt de multe ori supraevaluate și justificate prin contracte publice care, de fapt, reprezintă o formă de spălare a banilor și de întoarcere a comisioanelor către politicieni.
În România, în ultimii douăzeci de ani, s-au cheltuit sume colosale din bani publici pentru lucrări de infrastructură, modernizări, reparații și dotări. În mod paradoxal, aceste cheltuieli au fost adesea asociate cu lucruri inutile sau de proastă calitate, iar banii care ar fi trebuit să îmbunătățească viața cetățenilor au ajuns în conturile unor afaceriști sau politicieni corupți. Așa-numitele investiții publice sunt, de multe ori, doar pretexte pentru a sifona fonduri prin intermediul unor contracte supraevaluate sau prin realizarea unor lucrări de slabă calitate. Mecanismele corupte care permit acest fenomen sunt protejate de un sistem legislativ favorabil, iar instituțiile care ar trebui să controleze și să verifice aceste cheltuieli sunt ineficiente sau chiar complici. Aceste cheltuieli sunt mascate sub titulatura de „investiții publice”, dar în realitate reprezintă un mecanism bine pus la punct de deturnare a fondurilor publice. Concluzia? Statul nu investește, ci sifonează sub paravanul investițiilor.
Mecanismul sifonării – cum se fură legal banii publici sau cum s-a ajuns ca în România, singurul lucru care se construiește temeinic să fie rețelele de sifonare a banilor publici.
Jaful nu se face la întâmplare. Există o rețetă precisă, perfecționată în ani de practică, susținută de instituții obediente și politicieni versați. Sifonarea banului public prin așa-zise „investiții” are un circuit standard, pe care îl regăsim în aproape fiecare proiect cu bani de la buget sau din fonduri europene: Pasul 1: Nevoia fabricată. Totul începe cu o „nevoie” identificată de primar, ministru, președinte de consiliu județean ori alt ordonator de credite bugetare. Nu contează că nu există trafic, nu există beneficiari sau nu există justificare economică. Se inventează o urgență: un drum comunal, o sală de sport, un centru IT într-un sat fără semnal GSM, o „pistă de biciclete” în lanul de porumb, etc. Pentru că studiile de oportunitate nu exista sau nu sunt un criteriu de acordare a fondurilor. Pasul 2: Studiul de fezabilitate făcut pe genunchi. Urmează studiul, care confirmă „nevoia” și exagerează beneficiile. De cele mai multe ori, studiile sunt copiate, superficial întocmite, dar bine plătite. Sume de 100.000–300.000 de euro pentru un document Word plin de greșeli sunt ceva banal în România. Unele studii se reiau de câteva ori, pentru a spala banii publici. Pasul 3: Licitația „cu dedicație”. Aici intră în scenă firma „de casă”. Caietul de sarcini e făcut special ca doar „cine trebuie” să-l îndeplinească. Ceilalți participanți sunt doar decor. Uneori, licitația nici nu se mai organizează – se invocă „urgența”, se dă contractul direct. Pasul 4: Lucrarea supraevaluată. Prețurile sunt umflate grosolan: un metru de asfalt costă de trei ori mai mult ca în Germania, o toaletă publică ajunge la 40.000 de euro, un sistem de încălzire într-o școală rurală se facturează ca unul pentru un spital metropolitan. Si dacă nu este suficient pretul stabilit prin contract, se majoreaza si de doua sau trei ori prin acte aditionale, pe care nu le verifică nici o instituție a statului. Pasul 5: Execuția la mișto. Lucrarea se face cu materialele cele mai ieftine, trecute prin mai multe firme, pentru a ceste pretul și prost, cu subcontractori neplătiți, cu materiale de calitate slabă, fîră respectarea normelor. Dacă e verificată, se face recepția „cu observații”. Dacă nu, se trece cu vederea și intră în plată. După câteva luni, apare o nouă „nevoie” de reparații, pentru că banii publici trebuie cheltuiți. Pasul 6: Plata și spălarea urmelor. Facturile se achită fără întârziere. Firmele își scot profitul, comisioanele ajung la cine trebuie. Apoi, dacă apar probleme, se dă vina pe „constructorul neglijent”, „condițiile meteo” sau „schimbările de legislație”. Nimeni nu răspunde. DNA doarme. Curtea de Conturi constată și pleacă. ANAF nu există în acest domeniu. ANPC idem. Gata, cercul e închis.
Un exemplu clar al acestui fenomen este cazul Bechtel, unde statul român a cheltuit peste 5 miliarde de euro pentru autostrada Transilvania, o sumă uriașă pentru o lucrare care a fost realizată cu mari întârzieri și costuri mult mai mari decât cele estimate inițial. Contractul semnat în guvernarea Năstase cu gigantul american Bechtel a fost, de fapt, un act de trădare economică. Fără licitație, cu clauze secrete și penalități uriașe, România s-a angajat să construiască Autostrada Transilvania cu un cost estimat de 2,2 miliarde euro. Până la anularea contractului, s-au plătit peste 5 miliarde, dar s-au finalizat doar 52 de kilometri. În final, cei 52 km au ajuns să coste peste 100 milioane euro/km – un record european al rușinii. Nimeni nu a fost anchetat. Niciun responsabil politic nu a fost tras la răspundere.
Similar, proiectele finanțate prin intermediul ministerelor și autorităților publice, cum ar fi sălile de sport din guvernarea Năstase (în perioada 2001–2004, guvernul Năstase a construit în jur de 400 de săli de sport, multe dintre ele în sate fără elevi suficienți sau în zone unde nu erau nici măcar echipe sportive locale. Costurile au fost uriașe, licitațiile – opace, execuțiile – slabe. Multe săli zac azi în ruină, fără întreținere, dar constructorii au fost plătiți integral. Nici aici, nimeni nu a verificat nimic serios) sau terenurile de fotbal în pantă din perioada Udrea (pe vremea când conducea Ministerul Dezvoltării, Elena Udrea a lansat programul „terenuri de sport în fiecare localitate”. Rezultatul? Zeci de terenuri de fotbal construite pe dealuri, în pantă, în păduri sau pe islazul comunal. Unele nici nu au fost finalizate, dar banii au fost virați. Devenit emblematic: terenul de fotbal din comuna Lăpușnicel, județul Caraș-Severin, cu o diferență de nivel de aproape 2 metri între colțuri), fântânile arteziene inutile din comune și sate ori stadioane unde nu exista echipe de fotbal (primari din toate partidele s-au întrecut în proiecte inutile: fântâni arteziene cu beculețe colorate, în sate fără canalizare sau drumuri asfaltate. Unele au costat zeci de mii de euro și au funcționat câteva luni, după care au fost abandonate. Ex: în comuna Racșa, Satu Mare, s-a construit o fântână arteziană de 70.000 euro în fața primăriei. Localnicii n-aveau apă curentă în multe gospodării. În 2017, Consiliul Județean Teleorman, condus de PSD, a început construcția unui stadion ultramodern în Alexandria, cu 5.000 de locuri, la standarde UEFA. Problema? Orașul nu are echipă în prima ligă, nici public pentru meciuri, iar banii au fost sifonați prin firme prietene. Investiția a fost de 15 milioane euro. Când jucau partide amicale, în tribune veneau… 100 de spectatori) reprezintă alte exemple de risipă financiară, fără o justificare reală fiind exemple clare de proiecte inutile și costisitoare, unde banii publici au fost deturnați și cheltuiți fără eficiență.
Un alt exmplu de risipă a banului public este PNDL – Programul Național de Dezvoltare Locală (a baronilor). Creat de Liviu Dragnea, PNDL a fost cel mai amplu mecanism de distribuire de bani publici către baronii locali. Mii de contracte pentru lucrări de infrastructură, apă, canalizare, școli, toate atribuite netransparent. În multe cazuri, lucrările au fost fictive sau făcute de mântuială. Curtea de Conturi a descoperit prejudicii de peste 1 miliard euro doar într-o primă analiză. DNA a instrumentat doar câteva cazuri izolate. Restul s-au pierdut în nisip. În aceeași categorie se înscriu alte investiții în infrastructură – de la drumuri la spitale, de multe ori realizate pe fonduri europene sau din bugetul de stat – care au fost supraevaluate sau realizate sub standardele minim necesare, de firme care au primit contractele fără a fi verificate în mod corespunzător. În multe cazuri, aceste lucrări au fost realizate de firme cu legături politice, care au beneficiat de protecție din partea autorităților, având la dispoziție plăți fictive sau facturi supraevaluate. Populația, în schimb, plătește prețul pentru o țară care continuă să investească într-o infrastructură fictivă, fără a îmbunătăți cu adevărat calitatea vieții sau serviciile publice de bază.
Ce au în comun toate aceste exemple? Nicio investiție nu a pornit de la o nevoie reală sau urgentă. Toate au fost impuse politic, pentru imagine sau pentru alimentarea clientelei de partid. În timp ce spitalele se prăbușeau, primarii și miniștrii turnau asfalt în câmp și ridicau stadioane fără echipe; fiecare proiect are în spate sume umflate artificial de 2–5 ori față de costul real.
Nicio instituție nu a verificat oportunitatea sau realismul bugetului. De fapt, tocmai lipsa unui „preț de referință” permite marea jefuială; aproape fără excepție, lucrările au fost executate de firme apropiate de partidul aflat la putere. Unele dintre ele au fost înființate special pentru acele lucrări și au dispărut imediat după încasarea banilor; Deși au costat milioane, multe dintre „investiții” sunt astăzi în ruină. Săli de sport abandonate, fântâni arteziene oprite, drumuri care se surpă după un an. Statul nu cere despăgubiri. Constructorii scapă. Totul e o afacere perfectă pentru ei; nu s-a făcut nicio anchetă serioasă. Cei responsabili fie au fost promovați, fie au fost mutați strategic. Dosarele se clasează. Presa locală e cumpărată. Instituțiile de control – paralizate. Practic, furtul se face la lumina zilei și sub protecția legii.
Aceste „investiții” nu sunt excepții. Ele reprezintă modelul standard de guvernare în România ultimilor 30 de ani. Iar costul nu e doar financiar. E o formă de colonizare internă, în care banul public e capturat de un sistem mafiot ce blochează dezvoltarea reală.
Statul ne stoarce pe toți ca să poată hrăni câteva guri lacome. Este singura formă de socialism în care pier toți, mai puțin șefii de rețea!
Pentru ca statul să poată „investi” în fântâni arteziene în mijlocul pădurii sau în autostrăzi imaginare, are nevoie de bani. Iar acești bani nu vin din vreo activitate economică proprie, pentru că statul nu produce nimic. Ei vin de la contribuabili și din împrumuturi.
Fiecare salariu impozitat, fiecare bon fiscal, fiecare acciză pe combustibil sau țigări, fiecare TVA plătită la o pâine, la un ac, la un bec – toate alimentează bugetul. Un buget devenit, în realitate, o pușculiță de partid. Firmele mici sunt stoarse de ANAF până la epuizare. Salariații suportă una dintre cele mai mari poveri fiscale din Europa. Antreprenorii cinstiți sunt hăituiți, controlați, sancționați pentru orice detaliu birocratic ratat.
În același timp, statul se împrumută în draci, fără rușine. Datoria publică a explodat. Se împrumută pentru cheltuieli curente, pentru pensii și salarii, dar și pentru „investiții” care nu aduc niciun randament. Practic, România se amanetează pentru ca politicienii să-și îmbogățească apropiații, iar următoarele generații vor plăti nota de plată pentru contractele de 10 ori supraevaluate de azi. Pe lângă taxele și impozitele colectate cu o agresivitate selectivă – adică doar de la fraierii care nu au protecție politică – statul a descoperit o sursă inepuizabilă de bani: împrumuturile externe. Aici, minciuna e dublă: ni se spune că ne împrumutăm „pentru dezvoltare” sau „pentru investiții”, dar realitatea e că o mare parte din acești bani dispar în proiecte fără cap și coadă, iar ce rămâne merge pe cheltuieli de personal, pensii speciale și pomeni electorale.
România s-a împrumutat cu zeci de miliarde de euro în ultimii ani, iar o bună parte din acești bani au fost direcționați către contracte publice atribuite discreționar. Se fac licitații trucate, caiete de sarcini „dedicate”, evaluări mimate. Prețurile explodează, dar nimeni nu răspunde. În schimb, firmele „de casă” își încasează comisioanele și dau mai departe „partea” care trebuie.
Așa ajungem în situația în care băncile și instituțiile internaționale ne dau bani pe care nu-i vom mai putea returna vreodată, iar în schimbul acestor împrumuturi pierdem suveranitate economică, fiscală și chiar politică. Mai grav, dobânzile plătite din buget se duc în exterior, în timp ce „profiturile” rămân în buzunarele unor afaceriști locali bine conectați.
În loc să lucreze pentru generația viitoare, statul o încarcă deja cu o povară care va paraliza orice dezvoltare reală. Nicio economie nu poate rezista la nesfârșit când banii sunt cheltuiți pentru voturi, nu pentru viitor.
ANAF e vigilentă doar cu prăvălia din colț, nu cu clientela politică! Dar unde e grosul banilor, dispare și controlul!
Unul dintre cele mai mari paradoxuri ale acestui sistem este auto-perpetuarea sa. Legislația care ar trebui să prevină abuzurile este adesea modificată astfel încât jaful public să rămână necontestat, iar instituțiile statului, precum ANAF sau Curtea de Conturi, se dovedesc impotente sau chiar complice. Comisiile de recepție, care ar trebui să asigure calitatea lucrărilor, sunt de fapt subordonate celor care semnează contractele, iar acest conflict de interese face imposibilă aplicarea corectă a legii.
Un alt aspect grav al acestui sistem viciat este faptul că instituțiile de control, precum ANAF sau Curtea de Conturi, nu au derulat niciodată anchete eficiente pentru a verifica modul în care au fost cheltuiți acești bani publici, în ciuda faptului că existau numeroase indicii că sumele erau folosite incorect. A existat o protecție sistemică a celor care au încheiat contractele publice și au permis fraudarea banilor publici, fără a risca vreo răspundere.
Deși are atribuții clare în controlul fiscal și al modului în care sunt cheltuiți banii publici, ANAF este total absent când vine vorba de verificarea firmelor care execută contracte cu statul. Acestea sunt, de cele mai multe ori, exceptate informal de la controale, prin ordine nescrise, transmise de la vârful politicii. „Nu te atingi de firma X, are contracte pe PNDL.” – Asta se spune direct, în instituții. Cine nu ascultă, e schimbat. Controalele se îndreaptă aproape exclusiv către firme mici, independente, fără relații politice. Acolo se fac „performanțele statistice” cu care se laudă instituția. În aceasta conunctura, ANAF – gardianul bugetului, devenit câine de pază al mafiei politice.
Cu rare excepții, rapoartele Curții de Conturi sunt blânde, vagi, redactate într-un limbaj steril și tehnic, fără nicio tentativă de a cere răspundere concretă. În plus, chiar și acele nereguli minore descoperite sunt ignorate în practică: nu se întorc bani, nu se formulează plângeri penale.
În județe controlate politic, inspectorii Curții sunt aleși pe sprânceană, iar verificările se fac „la suprafață”. Un contract de 5 milioane cu probleme grave primește o notă de subsol în raport: „neconformități minore în justificarea devizului”. În aceasta conjunctura, Curtea de Conturi a devenit contabilul orb care „nu vede” miliardele sifonate.
Deși are competențe clare în investigarea corupției instituționale și a fraudelor cu fonduri publice, DNA intervine doar când e presiune mediatică sau când grupările politice rivale cer capul unui oponent. Cazurile mari de tip Bechtel, PNDL, Udrea – sunt tratate cu timiditate suspectă sau clasate inexplicabil. Dosarele de tip „Udrea” sau „Dragnea” sunt excepții mediatizate, dar în realitate mii de cazuri identice sau mai grave nu sunt nici măcar deschise. În aceste circumstanțe, DNA a devenit procuratura care doarme când e vorba de bani, nu de scandaluri
Toate aceste instituții formează un cerc vicios al impunității: ANAF nu controlează, Curtea de Conturi nu investighează în profunzime, DNA nu anchetează, politicienii care au creat acest sistem își protejează oamenii. Astfel, firmele care trăiesc din bani publici sunt, practic, în afara legii fiscale. Nu doar că nu sunt deranjate, dar sunt „îngrășate” an de an cu noi contracte, iar datoriile lor la stat sunt șterse sau reeșalonate la infinit.
Într-un stat normal, aceste instituții sunt scutul societății. În România, sunt coautorii jafului. Protejează infractorii, nu contribuabilii. Iar cei care tot plătesc sunt oamenii onești, loviți în lanț de taxe, inflație și lipsă de servicii de calitate.
Cum să nu-ți pui întrebarea: Ce înseamnă tacerea instituțiilor în fața celui mai mare jaf? 20 de ani de nepăsare sau complicitate?
În ultimii douăzeci de ani, deși existau nenumărate indicii evidente privind sifonarea banilor publici prin contracte umflate, lucrări fictive, facturi false și întoarcerea comisioanelor la politicieni, nici una din instituțiile publice – ANAF, Curtea de Conturi – nu a declanșat vreo investigație serioasă care să vizeze firmele de casă implicate în marile lucrări publice. Sute de contracte, aceiași beneficiari, aceleași tipare de fraudă, dar nicio reacție.
Nimeni nu a întrebat: Cum e posibil ca aceeași firmă să construiască o sală de sport cu 3 milioane de euro într-o comună unde nu există canalizare? Nici măcar mass-media, cu exceptia unor răfuieli comandate.
Tăcerea lor nu e pasivitate. E parte din mecanismul jafului. Lipsa totală de controale fiscale, lipsa recuperării prejudiciilor și absența plângerilor penale în ciuda valurilor de informații din presă sau de la cetățeni denotă un sistem organizat de mușamalizare, menit să protejeze un ecosistem întreg de firme, funcționari și politicieni.
Însă, elementul-cheie al jafului, fără răspundere sunt Comisiile de recepție ale lucrarilor publice. Una dintre cele mai mari tragedii ale sistemului de lucrări publice din România este faptul că comisiile de recepție ale lucrărilor sunt total subordonate ordonatorilor de credite, adică celor care semnează contractele și care, de fapt, au interesul direct în ca lucrările să fie recepționate ca fiind conforme – chiar și atunci când sunt slabe calitativ sau total inutile. Cum să înregistrezi „finalizarea” unei lucrări care nu îndeplinește nici măcar cerințele de bază de siguranță și funcționalitate? Așa cum am văzut în cazul marilor proiecte de infrastructură și de „modernizare” (stadioane, săli de sport, drumuri, fântâni), comisiile de recepție au fost simple forme goale, fără niciun fel de expertiză tehnică reală, fără responsabilitate juridică și, cel mai important, fără vreo acțiune corectivă atunci când lucrările erau executate în mod superficial sau chiar dăunătoare.
Curios este că niciuna dintre aceste comisii nu a fost anchetată vreodată pentru recepționarea lucrărilor proaste, deși numărul lor este impresionant. Acesta este adevăratul scut al jefuirii banului public – nimeni nu răspunde, nimeni nu plătește.
Această complicitate instituționalizată face parte dintr-un sistem perfect regizat, în care fiecare rotiță este poziționată pentru a proteja abuzul și pentru a împiedica aflarea adevărului. Și asta spune totul despre puterea acestui sistem: o rețea de interese care controlează fiecare etapă a procesului – de la semnătura unui contract până la aprobarea finală a lucrării.
Politizarea adminstratiei publice și mituirea mass-media – instrumentele care au facilitat sifonarea banilor publici!
Fenomenul de sifonare a banilor publici nu ar fi fost posibil fără politizarea excesivă a administrației publice. Mulți dintre cei numiți în funcții cheie în instituțiile publice nu sunt desemnați pe baza competenței, ci pe baza apartenenței politice, iar clientela politică protejează cu prioritate interesele proprii, ceea ce facilitează deturnarea banilor publici. Comisiile de recepție ale lucrărilor publice, care sunt esențiale în asigurarea calității lucrărilor și respectarea contractelor, sunt subordonate ordonatorilor de credite (adică celor care semnează contractele) și, prin urmare, nu au independența necesară pentru a evalua corect lucrările executate. Astfel, multe lucrări proaste au fost acceptate fără nicio justificare, iar nicio comisie de recepție nu a fost anchetată pentru muncă defectuoasă sau fraudă.
În acest context, mass-media joacă un rol esențial în protejarea sistemului corupt. Majoritatea instituțiilor media din România au fost corupte sau sub influența politică și, prin urmare, nu au pus niciodată sub semnul întrebării cheltuielile publice abuzive. De multe ori, mass-media a preferat să mușamalizeze subiectele legate de deturnarea fondurilor publice și a protejat, astfel, persoanele implicate în aceste abuzuri. În loc să pună presiune asupra autorităților pentru a adresa aceste nereguli, media a contribuit la ocultarea adevărului și a protejat sistemul corupt.
Efectul sifonării banului public asupra economiei private!
Un alt efect semnificativ al modului în care sunt cheltuiți banii publici este influența directă asupra mediului privat. Statul, prin intermediul lucrărilor publice și al contractelor de infrastructură, creează un context economic care distorsionează principiile fundamentale ale pieței libere – cerere, ofertă, concurență și profit. În sectorul public, regulile jocului sunt adesea manipulate pentru a favoriza clientela politică, iar contractele publice sunt atribuite fără respectarea principiilor economice corecte, precum prețurile transparente și concurența loială.
De exemplu, statul are posibilitatea de a subvenționa lucrările, plătind sume mult mai mari decât ar plăti o companie privată pentru aceleași lucrări. Aceasta duce la creșterea artificială a costurilor de producție și distorsionează cererea și oferta pe piața muncii și a materialelor. În domeniul construcțiilor, aceste practici subminează concurența și creează un dezechilibru economic care afectează în mod direct companiile private.
Mai mult, în multe cazuri, statul ajunge să plătească salarii și cheltuieli mult mai mari decât în mediul privat, din cauza ineficienței administrative, a contractelor supraevaluate și a găurilor negre financiare din sectorul public. Acest lucru determină costuri mai mari pentru forța de muncă, materiale mai scumpe și un nivel de calitate mult mai scăzut în comparație cu standardele impuse în sectorul privat.
Piata controlată de stat destabilizează astfel economia, creează un climat de instabilitate economică și scade nivelul competitivității și inovației în sectoarele economice afectate, în special în construcții și infrastructură. Aceste distorsiuni economice afectează și piața forței de muncă, care, din cauza fluxului artificial de bani publici, ajunge să devină slab calificată și mai puțin competitivă, în detrimentul angajaților din sectorul privat, unde competențele sunt mult mai stricte și remunerațiile corelate performanței.
Un alt factor care facilitează aceste abuzuri este cadrul legal permisiv, care a fost adesea modificat și adaptat pentru a proteja corupția și pentru a face imposibile acțiunile legale împotriva celor care deturnează fonduri publice. Diverse acte normative au fost abrogate sau modificate, pentru a elimina responsabilitatea pentru plăți supraevaluate și pentru a proteja contractele publice de orice formă de control real. Modificările legislației au permis astfel ca acei care se află în spatele acestor deturnări să nu fie niciodată trași la răspundere, protejându-se printr-un sistem juridic corupt și ineficient.
Unul dintre cele mai insidioase aspecte ale jafului legalizat din România este modificarea constantă a legislației, în scopul de a proteja vinovații și de a face aproape imposibilă tragerea lor la răspundere. Astfel, prin abrogarea și modificarea unor legi esențiale, s-a creat cadrul perfect pentru deturnarea fondurilor publice și plata supraevaluată a lucrărilor. În perioada guvernărilor din ultimii douăzeci de ani, au fost modificate repetat normele legale care impuneau verificarea atentă a cheltuielilor publice. S-au făcut ajustări pentru a elimina cerințele de transparență și pentru a reduce atribuțiile autorităților de control, iar în locul lor au apărut „proceduri simplificate”, care practic au deschis calea către fraudă organizată. De exemplu, Legea Achizițiilor Publice a fost modificată pentru a permite proceduri de achiziții directe, fără licitații transparente, iar contabilitatea detaliată a fost înlocuită cu rapoarte sumare, făcând imposibilă urmărirea reală a fluxurilor financiare. Un alt exemplu semnificativ a fost abrogarea unor reglementări care permiteau verificarea temeinică a lucrărilor de către autoritățile competente. Astfel, comisiile de recepție au fost împovărate de o responsabilitate formală și protejate prin lege. Nu mai existau sancțiuni pentru acceptarea lucrărilor de proastă calitate sau pentru plățile supraevaluate. Receptarea lucrărilor a devenit o formalitate în care comisiile nu mai aveau obligația de a verifica exactitatea facturilor sau conformitatea lucrărilor cu proiectul. Asta a permis spălarea banilor și umflarea artificială a prețurilor fără teama de a fi trași la răspundere. În paralel, regimul fiscal al firmelor implicate în contractele publice a fost modificat pentru a le oferi avantaje fiscale uriașe, iar controlul fiscal a fost slăbit considerabil, devenind aproape inexistent. Aceasta a permis evaziune fiscală la scară largă și a făcut imposibilă urmărirea reală a circuitului banilor. Modificările legislative au creat zone de „necontrolabilitate” în care firmele de casă au putut să adapteze prețurile și să încaseze comisioane enorme, fără ca vreun control să se aplice. Aceste modificări legislative și abrogarea unor reglementări fundamentale au avut drept rezultat crearea unui sistem corupt, protejat chiar de lege. Chiar și atunci când se știe că există fraude evidente, vinovații nu pot fi trași la răspundere datorită vidului legislativ lăsat în urmă, care favorizează neglijența instituțiilor publice și impunitatea politică. Acest cadru legal abrogat și modificat în interesul corupției a permis derapaje majore, iar acum, când statul român încearcă să recupereze ceva din pierderile financiare, nu mai există un mecanism eficient de control și responsabilitate. Practic, unii au înțeles că „jafurile” pot continua atâta vreme cât legea este de partea lor. Chiar și în ultimele decenii, în ciuda presiunilor externe și a criticii interne, modificările legislative recente au continuat să favorizeze sistemul de deturnare a fondurilor publice și să protejeze interesele celor care se află la butoanele puterii. Legea privind achizițiile publice a fost din nou modificată în 2020, permițând proceduri și contracte de tip „necompetitiv”, iar contractele publice de mică valoare nu mai sunt supuse unei proceduri transparente de licitație. Așadar, s-au creat noi canale pentru atribuirea directă a lucrărilor, eliminând aproape complet posibilitatea de a verifica prețurile și de a realiza un control efectiv asupra calității și conformității lucrărilor. Totodată, autoritățile fiscale și Curtea de Conturi au fost tot mai mult restrânse în atribuțiile lor. Nici măcar noile măsuri de combatere a corupției nu au reușit să adâncească investigațiile în domeniul achizițiilor publice, lăsând foarte multe uși deschise pentru abuzuri financiare. În loc să se aplice reglementări pentru a opri frauda organizată, modificările au fost de natură să păstreze intacte rețelele de interese, asigurându-le protecție legislativă. Un exemplu concret este recentul proiect de lege privind modernizarea infrastructurii, care permite derularea rapidă a lucrărilor publice prin intermediul unor proceduri administrative simplificate care nu permit nicio verificare detaliată a execuției lucrărilor, lăsând astfel deschisă calea pentru supraevaluarea cheltuielilor și spălarea banilor.
În aceste condiții, este evident că, deși spațiul public se plânge de proasta gestionare a banilor publici, sistemul continuă să fie protejat de cadrul legislativ și că modificările recente doar au consolidat abuzurile deja existente. Tot acest mecanism de protecție este susținut de politicieni și funcționari care își păstrează statutul și imunitatea chiar și în fața unor fraude colosale.
Fiecare bordură schimbată e o mită acoperită legal!
Jaful banilor publici în lucrările și investițiile publice este o realitate persistentă în structurile statului român. Deși s-au făcut multe promisiuni de reformă și s-au implementat măsuri anticorupție, frauda continuă să fie o practică răspândită, protejată de un sistem legislativ care favorizează abuzurile. Firmele de casă ale politicienilor și funcționarilor publici beneficiază în mod constant de pe urma deturnării fondurilor, în timp ce cetățeanul de rând plătește prețul unei societăți inechitabile.
Frauda în lucrările publice nu este doar o problemă economică, ci este, mai ales, o problemă morală și socială. Nu doar că deturnează fonduri, dar creează și o fractură economică adâncă între cei care beneficiază de acest sistem și majoritatea cetățenilor. Drumuri proaste, spitale vechi și nepregătite, școli deteriorate și transport public ineficient sunt doar câteva dintre consecințele lipsei de investiții reale în infrastructura publică. În loc să existe proiecte care să sprijine dezvoltarea comunității, banii publici sunt încontinuu redirecționați către interese private. Cetățeanul se află astfel prins într-un sistem care favorizează o mică elită economică și politică, în timp ce majoritatea populației se confruntă cu lipsa accesului la servicii publice de calitate. Acest sistem corupt perpetuează inechitățile sociale, creând o fractură profundă între cei care controlează resursele statului și cei care nu au acces la aceste resurse. Afacerile politice și mecanismele de control nefuncționale permit ca firmele afiliate să obțină contracte publice supraevaluate, în timp ce restul societății se confruntă cu consecințele lipsei de dezvoltare reală. Corupția devine astfel o normă, iar cei care ar trebui să apere interesul public sunt tocmai cei care contribuie la deturnarea acestuia.
În aceste condiții, frauda în lucrările publice devine o problemă profundă și complexă, care are rădăcini adânci în corupția instituțiilor statului, politizarea administrației și ineficiența legislației. Exemplele de deturnare a banilor publici, cum ar fi proiectele Bechtel, salile de sport ale lui Năstase și terenurile de fotbal ale Elenei Udrea, dar și fântânile arteziene din sate, sunt doar vârful aisbergului. Sistemul corupt care protejează abuzurile este un obstacol major în calea dezvoltării reale a țării. Inechitățile și conflictele de interese sunt protejate de un cadru legislativ favorabil abuzurilor, iar instituțiile statului se dovedesc, de multe ori, ineficiente sau complice. Politizarea administrației contribuie în mod decisiv la protejarea intereselor clientelare, iar jaful public continuă în detrimentul cetățenilor. Mai grav, mass-media a fost adesea coruptă și manipulează realitatea, favorizând păstrarea acestui sistem. Problema majoră a acestui sistem este că instituțiile care ar trebui să asigure responsabilitatea sunt incapabile să facă față fraudelor sau, mai grav, sunt complice la perpetuarea acestora. Firmele care beneficiază de lucrări publice sunt, de cele mai multe ori, protejate de un sistem politic care nu doar că nu le pedepsește, dar le și favorizează. În același timp, comisiile de recepție, care ar trebui să verifice calitatea lucrărilor și legalitatea acestora, sunt adesea subordonate celor care au semnat contractele, iar acest conflict de interese face imposibilă aplicarea unei justiții corecte.
În paralel cu sărăcirea majorității cetățenilor, acest sistem perpetuează inechitățile sociale și polarizează societatea. Cei care beneficiază de pe urma jafului public sunt afaceriștii și politicienii care controlează aceste fluxuri financiare, iar restul populației se vede nevoită să suporte costurile economice ale acestui sistem corupt. Astfel, un mic grup de persoane beneficiază de comisioane și plăți supraevaluate, în timp ce cei mai mulți cetățeni sunt excluși din orice oportunități de dezvoltare, fiind obligați să trăiască într-o societate tot mai adânc inegală. Acest sistem de fraudă instituționalizată a creat o economia paralelă, în care banii publici ajung în buzunarele celor care au acces la putere și care au capacitatea de a manipula sistemul. Corupția devine astfel o normă în care firmele de casă ale politicienilor și ale funcționarilor publici primesc în mod constant contracte de lucrări publice, iar restul economiei este lăsat să se frângă sub presiunea taxelor și impozitelor ridicate. Acest sistem afectează nu doar economia națională, ci și viitorul generațiilor care urmează. În loc să existe un progres real în infrastructură și dezvoltare economică, banii sunt deteriorați și pierduți într-un cerc vicios de corupție și abuzuri care se perpetuează din cauza lipsurilor legale și a instituțiilor nefuncționale.
Pentru a schimba acest sistem corupt este necesar un schimb radical de abordare. Este esențial ca România să adopte o legislație clară și eficientă care să permită verificarea corectă a cheltuielilor publice și responsabilizarea autorităților pentru neregulile constatate. Este nevoie de o independență reală a instituțiilor de control și de o reformă profundă a administrației publice. Totodată, trebuie să existe o transparență mai mare în procesele de achiziții publice și în felul în care sunt alocate fondurile publice. Reformele nu pot fi amânate, altfel România va continua să rămână prizoniera acestui sistem corupt.
În fața acestor abuzuri financiare și administrative, reformele sunt absolut necesare. O resetare radicală a sistemului trebuie să includă o revizuire completă a legislației, independența comisiilor de recepție, transparență totală în alocarea fondurilor publice și o efectivă luptă împotriva corupției, care să ajungă până la cei care sunt în fruntea administrației publice și politice. De asemenea, trebuie creat un sistem de audit continuu și instituții independente care să supravegheze utilizarea fondurilor publice.
În lipsa unei astfel de schimbări, fenomenul de sifonare a banilor publici va continua să afecteze nu doar bugetul statului, ci și economia privată, distorsionând concurența și blocând dezvoltarea unei economii sănătoase și competitive.
