În România, hoția nu mai e un accident social. E normă. E sistem. E cod cultural acceptat și practicat de la mic la mare. Nu mai e un viciu ascuns, ci o strategie de viață, un model de reușită. Cine fură mult și scapă devine „descurcăreț”. Cine muncește cinstit e „fraier”. Asta este marea tragedie a acestei nații: hoția a fost reabilitată moral, iar cinstea a fost marginalizată ca o formă de prostie.
Cel mai grav e că românul nu fură doar de nevoie. Românul fură din obișnuință, din tradiție, din oportunism și uneori din orgoliu. Hoția a devenit în România un modus vivendi, o cultură paralelă care sufocă orice inițiativă onestă și ucide progresul înainte să apuce să respire.
Am transformat șmecheria în virtute, minciuna în strategie, și „descurcăreala” în religie națională. De la furtul mărunt – „nu se supără statul dacă iau și eu ceva” – până la delapidările de milioane din contracte publice, totul e trecut prin filtrul unei morale strâmbe, în care vinovat nu e cel care fură, ci cel care nu știe să fure.
Concret, când copilul vede că tatăl lui „se descurcă” furând de la stat, învață că legea e opțională. Când profesorul cere bani „de protocol” ca să treci clasa, educația devine o farsă. Când doctorul nu se uită la tine până nu bagi ceva în buzunarul halatului, sănătatea devine un privilegiu, nu un drept.
Hoția e înăuntrul nostru, infiltrată prin fiecare gest mic de complicitate. Nu e doar la vârf. Nu e doar la politicieni. E și în funcționarul care cere „atenție”, în antreprenorul care plătește la negru, în șoferul care dă 50 de lei ca să scape de amendă. Toți aceștia – mici și mari hoți – formează împreună un lanț al complicității care sufocă țara.
Și hoțul, când ajunge sus, își face legi ca să nu mai fie hoț. Își votează pensii speciale, își albește dosarele, își pune rudele în posturi cheie și controlează justiția ca pe o jucărie stricată. Apoi vine la televizor și ne vorbește despre „stat de drept”, despre „reformă” și „valorile europene”. Un teatru absurd, cu hoți care joacă roluri de moraliști.
Salarii mărite pe hârtie, dar scăzute în realitate pentru că „așa se face”; autostrăzi începute și abandonate, în timp ce firmele de casă ale politicienilor încasează milioane; școli și spitale în care „s-a băgat” bani, dar elevii și pacienții încă stau în mizerie; justiție care închide ochii sau „interpretează legea” după interes; impozite plătite doar de fraieri, în timp ce rețelele de evaziune fiscală sunt lăsate să prospere cu complicitatea autorităților.
Hoția nu e doar o infracțiune. În România, ea e o frână sistemică. E motivul pentru care mulți pleacă din țară și nu se mai întorc. E motivul pentru care oamenii buni renunță, se retrag, se izolează. Pentru că nu mai pot lupta cu un sistem care premiază hoțul și îi umilește pe cei cinstiți.
Hoția în România nu este doar o problemă economică. Este un cancer moral și social care infectează tot ce atinge: educația, munca, încrederea, valorile, familia, inițiativa. A reușit să distrugă ierarhiile firești, să amestece reperele și să arunce societatea într-o realitate în care nimic nu mai are sens. Ce valoare mai are un premiu obținut corect, când alături de tine stă un impostor cu diplomă cumpărată? Ce sens are să-ți construiești o afacere sau să investești într-un proiect, când știi că succesul vine mai ușor prin șmecherii, relații și combinații? Hoția a devenit un model de viață și orice formă de muncă cinstită este privită cu dispreț.
Una dintre cele mai devastatoare și perverse efecte ale hoției generalizate este distrugerea motivației celor buni, care îi umilește pe cei care muncesc cinstit. Îi descurajează pe cei care pun suflet, studiază, se zbat, trag tare. Ce rost are să te trezești dimineața, să citești, să înveți, să muncești pe brânci, dacă la final vine unul cu pile sau bani furați și îți ia locul, casa, proiectul, ideea? Ce sens are să lupți corect într-un sistem în care regulile sunt pentru proști, iar câștigă cine trișează mai bine?
Când vezi că munca, meritul, inteligența și efortul nu contează, ci doar apartenența la o rețea de interese, te întrebi: de ce să mai încerci? De ce să lupți cinstit într-un sistem construit pentru trișori? Asta este moartea lentă a unei națiuni: nu când pierde bani, ci când își pierde speranța. Pentru că în locul oamenilor de caracter, rămân doar oportuniștii, lingușitorii și hoții. Ei fac regulile. Ei râd în nas celor care încă mai cred în efort, în merit, în dreptate. Și, uneori, acel râs sfidător doare mai tare decât orice furt. La nivel individual, hoția te face să te întrebi constant dacă nu cumva ești tu cel care greșește, că nu te adaptezi „jocului”. Și atunci, câtă vreme hoția e ridicată în slăvi, cinstea devine oarbă.
Oricât am vopsi gardul, hoția rămâne leopardul care sfâșie orice speranță de progres real. România nu e în criză de inteligență. Nici de resurse, de oameni capabili sau de oportunități. E în criză de motivație morală, de energie etică. De reguli clare și aplicate. De frică a legii și rușine în fața nedreptății. Iar asta se întâmplă pentru că hoția a fost ridicată la rang de strategie de viață, iar cinstea – marginalizată ca un ideal naiv, „de fraier”.
Vă dau un exemplu: am moștenit o pădure – aproape un hectar de fag, carpen și stejar, arbori bătrâni și frumoși, simbol al unei Românii sănătoase. O padure care a rezistat, în picioare, zeci de ani. Azi, acea pădure nu mai există. A fost furată, bucată cu bucată, sub ochii tuturor, de persoane cunoscute de toți: de pal polițiști, la vecini și primar. Dar nimeni n-a văzut nimic. Frica și corupția a redus oamenii la tăcere, pentru că nimeni nu vrea să fie victima hoților ori a celor care îi protejează.
Un alt exemplu: am vrut să împrejmuiesc un teren, în intravilanul unei comune lângă Timișoara. Primarul mi-a spus senin: „n-are rost, dispare gardul peste noapte. Și un stâlp dacă-l înfingeți în pământ, a doua zi nu mai e” Așa arată România profundă: un loc unde nu-ți poți proteja nici copacul, nici terenul, nici viitorul.
Între timp, plătim miliarde pentru un aparat de stat supradimensionat și ineficient: Poliție, Jandarmerie, Parchete, Justiție – o armată de 120.000 de oameni care ar trebui să protejeze cetățeanul. Dar cum s-o facă, când mulți dintre ei sunt parte din sistemul de furt? Diplome false, mită la angajare, promovări pe pile, doctorate cumpărate, pensii speciale calculate prin fals. Nu mai vorbim de derapaje izolate, ci de un mecanism oficializat al hoției. Statul nu doar că nu protejează cetățeanul, dar ajunge să protejeze hoții.
Cel mai grav nu este ce ni se fură material, ci ce ni se fură din interior: încrederea în stat, în semeni și în noi înșine. Hoția te face să te izolezi. Te macină, încet, până ajungi să nu mai crezi în nimic. Îți distruge dorința de a construi, de a contribui, de a visa. Hoția sistematică înlătură orice formă de speranță. În loc să te gândești la viitor, trăiești în prezentul iminent al fricii și resemnării. Și, în cele din urmă, nu mai construiești – doar supraviețuiești.
Hoția ne face să devenim victime tăcute, resemnate, sau să alegem calea exilului. Iar cei care rămân în țară, ca mine și alții asemenea, trăiesc cu un sentiment de neputință și frustrare constantă.
Și totuși, de ce nu se schimbă nimic? Pentru că majoritatea aleg să tacă. Sau mai rău – să aplaude. O parte din societate s-a resemnat. Altă parte s-a adaptat. Mulți spun: „Toți fură, dar măcar al meu face ceva.” E fraza care a legitimat cele mai infecte regimuri din istoria recentă.
E greu să spui adevărul într-o țară care s-a obișnuit cu minciuna. E periculos să fii cinstit într-un sistem care îți cere să fii complice. Dar fără o reacție morală fermă, fără un refuz radical al hoției, nu vom avea nici drumuri, nici școli, nici spitale, nici viitor. Vom avea doar supraviețuire – o supraviețuire într-un permanent sentiment de umilință.
Unii vor spune că exagerez. Că există și oameni cinstiți în sistem. Așa e. Dar în România, oamenii cinstiți nu conduc. Sunt marginalizați, ridiculizați, împinși la periferia deciziilor. Pentru că hoțul are mereu grijă să pună alt hoț în funcții-cheie. E o selecție naturală inversată – în care supraviețuiesc cei lipsiți de scrupule, nu cei competenți.
Însă, ca un optimist incurabil (fara optimism pierdem rațiunea existenței) spun că poate că mai există o șansă. Poate că o schimbare reală începe nu cu o reformă a statului, ci cu o reformă a noastră, a fiecăruia, urmată, firește, la presiunea noastră și de o reform reală a statului. Întâi e nevoie de o schimbare în mentalitate, în atitudine. Poate că tinerii vor fi cei care vor sfida sistemul și vor construi altceva. Urmată, bineînțeles de o resetare reală a statului tradusă prin: toleranță zero la hoție, indiferent de funcție sau apartenență politică. Nu cu „DNA selectiv” sau dosare la comandă, ci cu aplicare clară și egală a legii; curățarea justiției de judecători și procurori corupți, care protejează mafia locală și națională. Fără o justiție curată, nimic nu e posibil; educație morală în școli, nu doar teorie. Un copil trebuie să înțeleagă că a copia la test e tot o formă de furt. Că integritatea nu e o poveste plictisitoare, ci singura garanție a libertății; protejarea avertizorilor de integritate. Cei care denunță hoția trebuie apărați de stat, nu vânați și concediați; contribuție activă a cetățenilor, nu pasivitate. Când vezi o nedreptate, nu tăcea. Când votezi, nu alege răul cel mai „simpatic”.
Și chiar dacă ni se predică altceva, este evident că România nu va fi salvată de lideri providențiali. E o iluzie. Nici un leader nu are forța de a schimba un sistem. Nici de UE. Nici de promisiuni de campanie. Va fi salvată – dacă va fi – de o revoluție tăcută a conștiințelor, pentru că România are o problemă profundă de încredere. Oameni care nu mai cred în nimic – nici în justiție, nici în presă, nici în vecini. Dar încrederea nu se reconstruiește din vorbe. Se reconstruiește din exemple. Din gesturi mici, repetate, în care fiecare alege să fie vertical, chiar și atunci când ar putea „să se descurce”.
Pentru tinerii care citesc aceste rânduri, care beneficiaza de o educație morală sănătoasă și o educație pe măsură și care cred în valoare, am un singur îndemn: nu acceptați hoția ca normă. Veți regreta! Nu vă conformați unui sistem bolnav, pervertit, care vrea să vă facă să credeți că, pentru a reuși în viață, nu există altă cale decât minciuna și compromisurile. Războiul nostrum, chair dacă pare pierdut, este unul spiritual, unul al valorilor, al educației și al integrității. E dincolo de aparențele înșelătoare ale unei societați construită pe ruinele proletcultismului marxist. Voi sunteți cei care puteți reconstrui ceea ce am pierdut, prin muncă și valoare. Voi sunteți cei care puteți să arătați că se poate trăi decent și munci cu demnitate, chiar și într-o lume coruptă. Nu vă temeți să fiți altfel, pentru că veți deveeni repere sociale! Și nu vă temeți să schimbați România, pentru că e nevoie de schimbare pentru a ne regasi si a ne reîntâlni cu adevaratul destin al existentei: libertatea de a trai cum ne dictează conștiința.
