A lupta pentru aplicarea legii — în litera și, mai ales, în spiritul ei — într-un stat în care sistemul însuși este corupt în esență, nu este doar un act de curaj. Este o formă de auto-sacrificiu cotidian, un maraton moral purtat într-un deșert unde fiecare pas pare zadarnic, iar fiecare victorie e devorată de o nouă formă a hidrei. Să încerci, timp de treizeci de ani, să aplici legea într-un stat în care însuși sistemul o detestă, e un act de sinucidere profesională. Să rămâi vertical într-o administrație care a fost, după 1990, confiscată de o mentalitate comunistă reciclată, e o formă de demență lucidă. Și totuși, am făcut-o. Am continuat, zi după zi, să mă lupt cu un mecanism bolnav, în care politicul, mafiile financiare și serviciile secrete și-au dat mâna pentru a asigura continuitatea unei corupții cu pedigree.
Timp de peste 30 de ani, am fost martor și adversar al unei mentalități de tip comunist care, deși aparent a pierdut lupta cu istoria în 1989, s-a reconfigurat abil și perfid. A luat chipul capitalismului de fațadă, al democrației simulate, al instituțiilor „reformate” dar penetrabile. În esență, a rămas aceeași: obedientă față de putere, ostilă față de adevăr, disprețuitoare față de lege.
Am lucrat din interiorul sistemului public, al fiscalitatii (întâi ca si comisar în Garda Financiară, institutie în cadrul Ministerului de Finante, apoi în cadrul ANAF), într-un stat unde, începând cu epoca Nastase, funcțiile-cheie se ofereau nu pe criterii de competență, ci de obediență, apartenență și loialitate față de rețeaua celor ce au monopolizat puterea. Într-un astfel de climat, încercarea de a aplica legea echivala cu un act de agresiune împotriva sistemului. Iar sistemul reacționa, în sistem comunist. Uneori brutal. Alteori pervers, discreditând, izolând, compromițând.
Am cunoscut frustrarea celui care vrea să aplice legea într-un ocean de obediență. Șefii mei, de la toate nivelele – Finanțe, Poliție, Parchete, Justiție – nu erau numiți pentru competență, ci pe criterii politice, de clan sau de fidelitate personală față de cineva mai sus. În această logică, loialitatea față de adevăr și lege a devenit un pericol. A fi corect înseamna a fi suspect. A fi incoruptibil, o amenințare. Iar eu am fost etichetat, de multe ori, ca “periculos” tocmai pentru că n-am acceptat să fiu parte din acest angrenaj.
Cei cu care am intrat în conflict – miniștri, sefi ai ANAF, polițiști, procurori, magistrați sau politicieni – nu reprezentau, în general, statul de drept. Ei apărau interesele unei elite parazite, protejate politic sau de oligarhii economici, acea castă hibridă născută din unirea dintre vechile structuri de putere comuniste (securitate, miliție, cei cu funcții politice, etc.) și noul capitalism de cumetrie. Majoritatea erau numiți pe criterii de obediență, nu de competență, iar menirea lor nu era să protejeze statul, ci rețeaua. O rețea care își trăgea seva din moștenirea Securității, din reactivarea fostului aparat de opresiune sub alte forme și denumiri, dar cu aceiași actori la pupitru.
Am intrat în conflict cu interese uriașe. Nu doar cu birocrați obedienți, ci cu adevărate structuri de putere economică și informativă. Cu fostul ministru moldovean, Constantin Tampiza și grupul Lukoil, unde am simțit, direct, mirosul geopoliticii murdare ascuns sub haina comerțului cu petrol. Cu Dinu Patriciu, care s-a folosit de pârghiile statului pentru a proteja ceea ce în esență era o afacere de drenare a banului public. Cu fostul director al Shell România, cu rețelele Rompetrol, cu complicitățile mascate sub contracte și licențe „perfect legale”.
Am descoperit, în exercitarea atribuțiilor de servciu, fără putință de tăgadă, urmele și prezența vechilor structuri: ofițeri KGB și FSB reprofilați în „consultanți strategici” în companii precum Lukoil, Gazprom. I-am înfruntat pe Constantin Tampiza (fost ministru în Republica Moldova, devenit șef al Lukoil Romania, filială a Lukoil Moscova, condusă de Alekperov si Ciornâi, personaje cu pedigree FSB), Dinu Patriciu (unul din marii oportuniști și profitori ai privatizarii prin corupție), Wolfgang Ruttenstorfer (fost sef al OMV MINERAL OIL ROMANIA SRL si, ulterior, al OMV/PETROM si OMV Austria, acensiune datorată „succesului” în privatizarea PETROM) — simboluri ale hibridizării dintre stat și privat, dintre est și vest, dintre interes național și trădare strategică.
Dar poate cei mai primejdioși adversari nu au fost oligarhii, ci cei din instituțiile statului care trebuiau să vegheze asupra respectării legii, dar s-au transformat în gardieni ai corupției. Deci, cel mai periculos front a fost cel invizibil – cel al serviciilor secrete implicate în protejarea acestor rețele.
Astazi, în acest sens, voi prezenta cateva specte din activitatea SRI, respective a unor ofițeri SRI de calibru, precum coloneii Păltânea și Dumitrache (sefii SRI Prahova), colonelul Goron (seful SRI Arad), generalul Soare (seful apararii constitutiei din SRI central) care păstoreau mafia petrolului sub umbrela „interesului național”.
Ofițerii SRI din Prahova, Paltanea și Dumitrache, nu erau acolo să apere statul, ci să-l pervertească din interior. Sub ochii lor, sau cu binecuvântarea lor, s-au derulat operațiunile ilegale ale mafiei petroliere de la Astra, Steaua Română, Vega și altele. Companiile precum ASTRA, STEAUA ROMÂNĂ, VEGA, etc., nu funcționau autonom, ci ca piese într-un mecanism controlat de rețele de tip mafiot, tolerate și chiar protejate de serviciile secrete. Ei nu doar că știau, dar dirijau. Își jucau rolul de „păstori” ai contrabandei, asigurând protecția informativă a celor care jefuiau țara.
Unul dintre beneficiarii direcți ai acestor scheme de evaziune era vicepreședintele PSD Arad, prieten apropiat al lui Adrian Năstase, protejat de colonelul Nicolae Goron, șeful SRI Arad. Ancheta inițiată de mine în acest caz s-a încercat a fi stopată brutal, doi ofțeri SRI Arad fiind eliminați din sistem, iar eu însumi am fost anchetat de DNA București, la comanda politică a lui Năstase. Procurorul Amariei, obedient PSD-ului, a orchestrat ancheta ca pe un act de intimidare.
Un alt caz emblematic: investigând un import dubios de benzină din Belarus, introdus în regim de perfecționare activă (adică, teoretic, trebuia să iasă din nou din țară), am descoperit că aceasta nu mai părăsea România. Pe fir, am ajuns la Eugen Butur, șeful Direcției Regionale Vamale Iași, fost șef al contrainformațiilor militare din Moldova. Ce ironie a sorții! Fostul său subaltern în acea structură era nimeni altul decât Radu Timofte, pe atunci șef al SRI și fost senator PSD. Butur nu era un simplu funcționar: era protejatul unui sistem de tip mafiot care se întindea de la vamă până în vârful serviciilor secrete. Sunt doar două exemple din multele întâlnite.
Această realitate m-a obligat să mă întreb: care este sensul luptei mele, când legea e doar un decor, iar justiția un teatru de umbre? Cu fiecare anchetă blocată, cu fiecare act de intimidare, cu fiecare dosar închis la comandă, simțeam că mă apropii de o limită nu profesională, ci existențială.
Cum să lupți cu o astfel de rețea? Cu ce resurse morale să reziști, când realizezi că legea este doar o fațadă?
Un alt exemplu relevant, care arată cât de puternici erau oligarhii cu care mă luptam, este acela al modificării actelor normative în timpul sau imediat după desfășurarea controalelor, în scopul exonerării de răspundere. Practic, legea era modelată la comandă, iar codul penal devenea o unealtă flexibilă pentru cei care aveau acces direct la putere.
Cazul Patriciu – ROMPETROL este emblematic în acest sens. După ce am descoperit și documentat că firma comercializa produse petroliere contrafăcute, am prelevat probe din trei puncte diferite, inclusiv din depozitul petrolier. Rezultatele analizelor au confirmat fără dubiu: produsele nu respectau parametrii de calitate. Au urmat sancțiuni substanțiale — contravenție, echivalentul a 100.000 de lei actuali, plus confiscarea contravalorii mărfurilor neconforme, ceea ce s-ar fi ridicat la câteva milioane de euro (echivalent). Dar, coincidență, exact atunci, aproape peste noapte, a fost modificată legislația. Garda Financiară — instituția din care făceam parte — a fost decuplată de la competența de a sancționa nerespectarea parametrilor de calitate. Iar conform cutumei judiciare potrivit căreia se aplică sancțiunea cea mai blândă aflată în vigoare la data soluționării cazului, Patriciu și ROMPETROL au scăpat complet. Fără amenzi. Fără confiscări. Fără răspundere. Concluzia? Cazul ROMPETROL – Costache (Dinu) Patriciu a fost doar unul dintre multele episoade în care statul și-a trădat propriii cetățeni. Am documentat fără dubiu că firma comercializa produse petroliere contrafăcute, cu care era înșelat consumatorul final. Rezultatul? Nu doar că Patriciu a fost exonerat, dar legea însăși a fost modificată în timpul anchetei. Deci, statul a devenit complice, legiferând retroactiv impunitatea.
A fost unul din momentele de ruptură în percepția mea despre rolul legii. Nu mai vorbeam despre o justiție oarbă, ci despre o justiție cu două fețe: una oficială, pentru mase, și una secretă, pentru privilegiați.
În cazul Lukoil, lucrurile au fost și mai cinice. Produsele contrafăcute, puse sub sechestru, au fost pur și simplu deversate pe un câmp. Un act de sfidare totală, de distrugere a probelor și de ignorare a legii. Procurorii care au preluat cazul l-au închis rapid, cu un banal SUP (scoatere de sub urmărire penală). Niciun vinovat. Nicio răspundere. Pentru că, și aici, mecanismul de protecție funcționa perfect: un amestec de procurori obedienți, șefi numiți politic și ordine venite „de sus”. Cocluzii în cazul Lukoil? Procurorii au clasat cazul într-un mod grotesc de previzibil. Justiția devenise o operetă. Actorii erau stabiliți dinainte, iar verdictul era dictat de telefoane care nu lăsau urme.
Acestea nu au fost simple piedici birocratice. Au fost acte deliberate de distrugere a statului de drept. Nu mai era vorba despre a aplica sau a interpreta legea, ci despre a o modifica retroactiv, pentru a proteja infractori cu cravată și conturi în paradisuri fiscale.
Din păcate, toate acestea nu au fost simple episoade de corupție accidentale. Au fost efectul unui model de funcționare a statului, în care răsplata nu mergea către cei care respectau legea, ci către cei care o sabotau eficient. Cei care turnau ciment peste adevăr și ridicau pe scheletul lui un sistem paralel, în care adevărata putere era de negăsit.
Sistemul nu te bate cu pumnul. Te înghite lent, te marginalizează, te decredibilizează, te izolează. Am trăit toate astea. Am fost ținta discreditării, a manipulărilor, a presiunilor. Am fost acuzat, anchetat, amenințat. Am pierdut prieteni, am distrus relații, dar nu m-am oprit. Pentru că aș fi pierdut ceva mai important: respectul de sine și singura valoare morală în care credeam: justitia. Și, poate, unica șansă de a lăsa ceva curat în urma mea.
Azi, când privesc înapoi, nu văd o victorie. Văd o rană deschisă, un efort sisific de a opri o hemoragie sistemică. Dar în același timp, știu că am fost acolo. Că am încercat. Că am spus lucrurilor pe nume când toți ceilalți tăceau. Și dacă vreodată se va face lumină, măcar câteva dintre mărturiile mele vor ajuta la conturarea adevărului.
Să lupți cu sistemul înseamnă, în România, să lupți cu propria-ți țară. Cu ce a fost lăsat intenționat viu din vechiul regim. Cu o generație de hibrizi între infractor și politician. Dar să nu lupți ar însemna să fii complice. Iar pentru mine, asta nu a fost niciodată o opțiune.
Anii petrecuți în această luptă m-au schimbat profund. Nu doar profesional, ci ontologic. M-am confruntat cu izolare, cu presiuni, cu anchete fabricate, cu pierderi personale. Dar cel mai greu a fost sentimentul că adevărul nu are aliați durabili în această țară.
Și totuși, am ales să nu renunț. Nu din naivitate. Nu din speranță. Ci dintr-un reflex al conștiinței pe care cei mai mulți n-o înțeleg. E ceva care n-are legatură cu modelele sociale actuale, cu oportunismul și arivismul. Pentru mine, renunțarea nu ar fi însemnat înfrângerea în fața sistemului, ci autodistrugere morală. A fost o formă de igienă spirituală: nu pot controla lumea, dar pot controla propria conduită.
Am trăit decenii între lehamite și revolta, între luciditate și oboseală, între responsabilitate și tentația tăcerii. Dar de fiecare dată când am fost aproape să cedez, mi-am spus: dacă nu eu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?
România nu duce lipsă de legi, ci de caractere. Nu de instituții, ci de coloane vertebrale. În fiecare funcționar care închide ochii, în fiecare magistrat care vinde sentințe, în fiecare politician care își negociază influența stă o mică parte din marea trădare a acestui stat. Lupta mea nu a fost, în fond, cu un sistem. Ci cu o mentalitate ancestrală, care îmbracă mereu haine noi, dar păstrează același miros stătut de obediență și corupție. Iar dacă am ales să nu devin parte a acestei structuri, a fost pentru că, în adâncul conștiinței mele, încă mai cred că verticalitatea nu este o iluzie. Este o alegere.
Lupta cu sistemul nu se măsoară doar în procese-verbale și dosare întocmite, anchete blocate sau rapoarte ascunse în sertare. Se măsoară, mai ales, în uzura interioară, în singurătatea care se instalează atunci când refuzi compromisurile. Nu puține au fost momentele în care m-am întrebat dacă merită — dacă merită să continui o bătălie în care dușmanul e invizibil, omniprezent și protejat de însăși structura statului.
Mi-am pierdut prieteni. Unii s-au temut și au preferat non-combatul, alții au trădat. Am fost izolat, deseori, în instituția în care lucram, marginalizat de colegi care, într-o anumită perioadă, când eram anchetat, nu mai aveau curajul să mă salute în public, dar îmi spuneau, în particular că-mi respectă alegerile și opiniile. Nu m-a durut lipsa sprijinului, ci lașitatea generalizată, frica în fața unui sistem care nu mai avea nicio legătură cu justiția.
În timp, am înțeles că adevărata miză nu era victoria asupra mafiei fiscale (era imposibilă, diferența de forță fiind copleșitoare în defavoarea mea), ci conservarea propriei conștiințe. Oricât de bine era organizată rețeaua, oricât de sus erau protecțiile, nimeni nu îmi putea lua dreptul de a spune: „Am făcut ce trebuia.” Chiar și atunci când sistemul mă zdrobea, rămâneam întreg pe dinăuntru. Iar această integritate a fost singurul scut real pe care l-am avut în fața manipulării și intimidării.
Au fost tentative dese de discreditare. Mi s-au fabricat plângeri, am fost supus unor inspecții disciplinare abuzive, mi s-au întins capcane. Dar știam un lucru: cei care mă atacau nu o făceau pentru că aveau dreptate, ci pentru că îi deranja faptul că nu pot cumpăra tăcerea și decizia mea. Am ales să merg înainte nu pentru că aș fi avut garanții, ci pentru că nu puteam trăi altfel. Oricât de confortabil ar fi fost compromisul, ar fi însemnat o formă de moarte lentă a spiritului. Am văzut destui colegi care au ales calea asta: oameni care la început erau demni, dar care, sub presiunea sistemului, au cedat, s-au adaptat și, în cele din urmă, au devenit o rotiță în mecanismul pe care odinioară îl blamau. Eu am refuzat să devin o rotiță. Am ales să fiu frână. Și, chiar dacă frâna poate fi smulsă, înlăturată, înjurată, ea are un rol esențial: acela de a nu lăsa răul să curgă necontrolat.
Ceea ce am trăit timp de 30 de ani nu a fost doar o experiență profesională, ci o imersiune într-un regim care, deși se pretinde democratic, poartă în ADN-ul său genele obedienței comuniste, ale simulării și ale trădării principiilor. Nu contează câte manuale de drept ai citit, câte legi ai interpretat sau câte norme ai aplicat, dacă trăiești într-un stat unde legea este opțională pentru cei privilegiați. Într-un astfel de stat, cei care se încăpățânează să creadă în lege devin, paradoxal, dușmani ai sistemului. Iar sistemul nu iartă.
Și totuși, azi, privind peste umăr, pot spune că a meritat.
A meritat pentru că în fiecare dimineață am putut să mă privesc în oglindă fără rușine. A meritat pentru că, în ciuda amenințărilor, a manipulărilor și a trădărilor, nu am devenit ceea ce uram. A meritat pentru că într-o zi, copiii mei — sau ai generației care vine — vor ști că nu toți au tăcut. Nu toți s-au vândut. Nu toți au fost complici.
Vreau să spun un lucru pentru cei care își justifică non-combatul prin: „nu te poți lupta cu sistemul, pentru că pierzi”! Rezistența nu e un dar. Nu m-am născut cu ea. Am format-o, am ascuțit-o, am zidit-o zi cu zi din umilințe, dezamăgiri și trădări. Dacă mi-ar fi spus cineva la început de drum că lupta cu mafia fiscală va însemna să-mi sabotez cariera, să-mi pierd liniștea, să-mi stric sănătatea, poate aș fi ezitat. Dar realitatea nu vine niciodată cu un avertisment în prealabil. Vine treptat, te lovește lent, îți tocește idealismul până îl transformă într-un simplu mecanism de supraviețuire. Am învățat să trăiesc cu frustrarea că adevărul, în România, doare mai tare decât minciuna. Pentru că minciuna protejează, iar adevărul demască. Minciuna îți dă un loc cald la masă, adevărul te lasă în frig. Minciuna te face „băiat bun” în ochii celor puternici, adevărul te transformă în țintă. Și totuși, nu m-am putut minți pe mine însumi.
Mi-am creat mecanisme de apărare. Nu sofisticate, ci instinctive. M-am retras în natură, am găsit pace în singurătate. Orele petrecute în tăcere, citind, ascultand muzică, circuland mult cu autoturismul, contemplând o pădure, o păsare, o floare uitată pe marginea drumului, munca în gradină, m-au reîncărcat mai mult decât toate discuțiile sterile cu oameni care și-au pierdut demnitatea în schimbul unei funcții.
Când sistemul devenea prea murdar, iar cuvintele nu-și mai aveau rostul, tăcerea și retragerea în bula mea, devenea o armă. Nu pentru a ceda, ci pentru a nu mă rupe. În timp, deși la început eram impulsiv, am învățat să nu mai răspund imediat, să nu mai reacționez din impuls. Asta nu m-a făcut mai slab, ci mai lucid.
Am înțeles că victoria nu înseamnă să-i învingi pe ceilalți, ci să nu devii ca ei.
Familia? A fost martor tăcut. Niciodată pe deplin implicată, dar nici nepăsătoare. Au fost zile când tăcerea din casă era mai apăsătoare decât scandalurile de pe holurile instituției. Știau că port un război și nu mă pot întoarce cu mâinile goale. Dar nu au cerut niciodată să-l abandonez. Pentru asta le sunt recunoscător. Chiar dacă au suferit, nu m-au oprit.
În schimb, trupul a plătit, desigur. Stresul constant, vigilența perpetuă, sentimentul de nesiguranță, insomnia, toate au lăsat urme. Dar nu a fost o suferință zadarnică. Fiecare noapte nedormită a clădit în mine o convingere mai puternică: că lupta mea nu e despre mine, ci despre o idee — ideea că România poate să aibă, într-o zi, instituții curate, funcționari integri și un stat care nu-și vinde viitorul pe taraba celor fără scrupule.
Am crezut, o vreme, că dacă strâng în jurul meu câțiva oameni corecți, pot mișca sistemul din interior. Iluzia „micului nucleu de rezistență” m-a însoțit ani de zile, până a fost zdrobită de realitate. Nu pentru că nu ar fi existat oameni integri, ci pentru că sistemul are anticorpi împotriva lor. Am găsit mulți oameni dispuși să se înhame la luptă cu un sistem putred, cu coloană vertebrală, dispuși să muncească și să nu accepte compromisuri. Pe unii, novici, i-am tras după mine și i-am format, i-am încurajat, le-am oferit protecție cât am putut. Pe cei din restul instituțiilor statului, în care am avut încredere, i-am asigurat de buna mea credință. Dar sistemul e ca un nisip mișcător: dacă nu intri în jocul lui, te absoarbe și te înghite. Cei mai buni, pe care i-am cunoscut și cu care am colaborat, în timp, s-au săturat și au plecat. Alții, mai naivi, au fost marginalizați, discreditați, unii chiar eliminați profesional. Alții s-au pensionat, pentru a se salva.
Am asistat neputincios cum colegi excepționali, care refuzau să semneze controale trucate, au fost ori „rotiți” disciplinar, ori concediați, ori trimiși în posturi din care nu mai putea deranja pe nimeni. Alții, care a descoperit scheme uriașe de fraudă, a fost marginalizați, criticați și certați ca incompetenți, de șeful care tocmai luase masa cu interlopii pe care îi controlau. Și eu, la rândul meu, am fost în astfel de situații.
Îți dai seama că ești într-un sistem bolnav când oamenii curați devin problema, nu soluția.
Și totuși, nu am renunțat. Pentru că am avut și am convingerea că și o singură torță, într-un depozit de întuneric, contează. Am păstrat legătura cu acei câțiva care nu și-au trădat conștiința. Ne-am ajutat cum am putut. Ne-am consolat când am pierdut. Ne-am încurajat când părea că nu mai are rost. Nu am reușit să construim o cetate, dar am ridicat metereze în jurul demnității noastre.
În final, vreau să menționez că România nu este o țară coruptă pentru că are ghinion. Este coruptă pentru că a fost programată să funcționeze așa. Corupția e parte din arhitectura ei instituțională, o piesă care nu doar că a fost tolerată, ci a devenit pilon de rezistență pentru întreaga structură.
Totul pornește de la politică. Partidele nu mai sunt vehicule ideologice, ci mafii cu sedii închiriate de la stat. Candidații nu sunt selecționați pentru competență, ci pentru obediență. Iar odată ajunși în funcții, primul instinct nu este să reformeze, ci să-și securizeze „investiția”.
De aici pornesc numirile strategice: oameni de paie puși în fruntea instituțiilor de control, comisari care închid ochii pentru că au fost promovați de „nașul”, inspectori care știu că nu trebuie să controleze „firma X”, că „a venit ordin de sus”.
Justiția? Din pacate a devenit, în foarte multe situații, un actor principal, nu un arbitru. Sunt magistrați care și-au construit cariere din decizii pe linie de partid. Sunt procurori care au distrus dosare pentru că așa s-a cerut. Sunt judecători care trăiesc ca niște prinți, deși salariile oficiale nu justifică nici mașinile, nici vilele, nici excursiile exotice.
Când un polițist onest, un inspector curat sau un comisar incoruptibil încearcă să aplice legea, se lovește de un zid construit anume ca să-l oprească. Acel zid are nume, prenume, funcție și, de multe ori, o relație de rudenie sau un parteneriat cu rețelele de crimă organizată.
Și atunci te întrebi: cum poate cineva, oricât de bine intenționat, să schimbe ceva?
Răspunsul cinic e: nu poate!
Răspunsul pe care mi-l repet, totuși, e: poate! Dar nu de unul singur. Și nu fără preț.
Am crezut mult timp că datoria mea e să strig. Să trag clopotul, să dau alarma, să scutur nepăsarea. Mi-am spus: „dacă mă aud câțiva și se trezesc, merită”. Dar acum, după zeci de ani, încep să înțeleg că satul nu doarme. Satul nu vrea să se trezească.
Pentru cei mai mulți, corupția nu e o problemă, ci un mod de viață. Nu o trăiesc ca pe o rușine, ci ca pe o șmecherie. Se mândresc că au „rezolvat”, că „au intrare”, că „și-au scos omul”. Cei care luptă împotriva sistemului nu sunt eroi în ochii lor. Sunt proști. Sunt „ăia care nu știu cum merge treaba”.
De aici vine cea mai mare oboseală: nu din efort, ci din indiferența celor pentru care ai luptat. Când vezi că românii votează aceiași borfași, că își vând votul pe un pachet sau o promisiune mincinoasă, că aplaudă corupții care le fură viitorul, simți că tot ce ai apărat — legea, onoarea, moralitatea — devine ridicol.
Și totuși, nu regret nimic. Pentru că nu am făcut ce-am făcut pentru ei. Nici pentru funcții, nici pentru glorie, nici pentru aplauze. Am făcut-o pentru mine, pentru liniștea mea, pentru a putea privi în oglindă fără să-mi întorc privirea.
Mi-au spus unii: „De ce te mai agiți? Nu schimbi nimic!” Le-am răspuns: Nu lupt ca să schimb lumea. Lupt ca să nu mă schimbe ea pe mine!
Astăzi, nu mai trag clopotul. L-am lăsat să tacă. Dar nu pentru că m-a învins sistemul, ci pentru că, ajuns la capăt de linie, am înțeles că nu toată lumea vrea salvare. Unii se scufundă cu zâmbetul pe buze, pentru că le place balta.
Ce mai pot face? Pot scrie. Pot mărturisi. Pot lăsa urme. Pentru copiii mei, pentru copiii lor, pentru acei câțiva care nu s-au pierdut cu totul. Pentru cei care vor veni, poate într-o altă epocă, și vor căuta să înțeleagă unde am greșit noi.
Și dacă aceste experiențe și cuvinte le vor servi drept avertisment sau inspirație, atunci n-a fost în zadar.
sursa foto: google.ro
