Am întâlnit, în toți anii de activitate, chiar și în jurul meu, un anumit tip de funcționar care mi-a devenit repede familiar: funcționarul care-și ascunde incompetența, indolența, interesul, lenea și, mai ales, obediența, în spatele unei formule ce pare, la prima vedere, de necombătut: „Aplic și respect legea!” În aparență, această justificare este corectă, dezarmantă și de necontestat. Cum poți sa-l suspectezi de non-comabt sau rea credință pe cel care aplică legea? Dar, din păcate, dincolo de aparențe, adică de marota: „Aplic și respect litera și spiritul legii!” se ascunde, de fapt, un mecanism perfid inventat de politicieni și sinecuriștii susținuți de politicieni, care paralizează orice încercare de normalitate și transformă aproape întreaga administrația publică într-un organism bolnav, hrănit de complicitate și interese meschine, care parazitează statul.
În realitate, acest tip de funcționar, care clamează „Aplic și respect legea!”, nu aplică legea pentru binele public, ci o utilizează ca pe un scut în fața oricărei acțiuni care l-ar putea scoate din amorțire (l-ar putea forța să muncească eficient) sau l-ar obliga să intervină acolo unde este oportun, nu să se sustragă. Mai mult, prin „aplic și respect legea”, formal, el devine un actor activ în protejarea rețelelor de interese, asigurându-se că legea este aplicată, discreționar, doar acolo unde nu deranjează pe nimeni important. În acest fel, administrația publică nu mai este un instrument al interesului colectiv, cum îi este menirea, ci un zid opac ridicat între cetățean și dreptate.
Sunt două metode prin care acest mecanism subminează interesul public și servește intereselor private.
Prima metodă este permisivitatea legii, creată deliberat de către parlamentarii obedienți partidului și, implicit, celor ce finanțează partidul, prin formulări vagi, portițe sau contradicții, strecurate deliberat, ce permit interpretarea ei în favoarea celor care o încalcă. Aici se conturează două modalități de aplicare a legii: în litera sau în spiritul ei. Ambele, pentru că permit interpretare, sunt lăsate la latitudinea funcționarului, dar, în mod ciudat, funcționarul este educat și dirijat în așa fel încât interpretarea în spiritul legii pare să se încline, aproape întotdeauna, în favoarea celor puternici, nu a cetățeanului de rând. Sub masca că, în caz de interpretabilitate, legea este favorabilă celui incriminat.
Un exemplu cocret, întâlnit în des rânduri, este cel în care un control fiscal inopinat si operativ este oprit pe motiv că „nu există un ordin prealabil semnat ori vizat de superiori”, ori nu există, deja, celebra, „analiză de risc fiscal”. Ambele sunt invenții politice, care adaugă la lege și care blochează aplicarea legii în cazul controlului operativ și inopinat, deși legea permite efectuarea de controale inopinate și operative acolo unde exista suspiciunea rezonabilă de fraudă. Într-un astfel de caz, deși refuzul de a acționa pare o simplă omisiune, în fapt o decizie conștientă, bazată pe un mecanism premeditat introdus, prin care sunt protejate interesele celor investigați. Nu e același lucru să fie suprins în flagrant cel ce face evaziune fiscală, sau să fie informat că va fi suspus unui control, timp în care poate șterge urmele, poate face să dispară bunurile incriminate sau, cel mai grav, poate ascunde fructul evaziunii fiscale.
A doua metodă este mult mai perversă constă în neaplicarea legii prin blocarea efectivă a aplicării ei. Aceasta se realizează prin norme de aplicare a legii – care introduc nuanțe menite să facă legea inaplicabilă; prin ordine de ministru – care anulează orice posibilitate de acțiune sau, cel mai eficient, prin proceduri interne de aplicare a legii. Această ultimă invenție este poate cea mai diabolică, deoarece reușește să neutralizeze nu doar atribuțiile funcționarilor, ci și liberul lor arbitru (adica dreptul de decizie conferit de lege). Deși poartă întreaga răspundere, juridic, funcționarul nu mai este un garant al legalității, ci un simplu executant, lipsit de inițiativă, prin procedură fiindu-i anulat dreptul de decizie.
În decursul activității am avut foarte multe situații în care, pentru că am aplicat legea, în litera și spiritul ei, trecând peste procedurile care asigurau protecție celor ce o încalcă (în general în cazul contoalelor inopinate și operative, echivalentul flagrantului, când obținerea unui aviz însemna anularea caracterului inopinat și operativ, contrar legii, în care nu se menționa efectuarea controlului inopinat ori operativ în baza unui aviz sau ordin, ci a atribuțiilor de serviciu), am fost acuzat de nerespectarea procedurilor si chiar cercetat disciplinar. Bineînțeles că nu m-au putut sancționa, dar presiunile la care am fost supus au fost evidente că veneau din sfera politică ori din sfera oligarhiei financiare. Eram dat mereu exemplu negativ, deși actele de control întocmite erau eficiente și descurajante penru cei care comiteau evaziune fiscală. Dar, fiind dat exemplu negativ, cei din jur erau timorați și determinați să nu urmeze un astfel de exemplu.
În realitate, funcționarii care se ascund în spatele formulei „aplic legea” și, mai ales, a procedurilor care blocheaza aplicarea spiritului legii, sunt de fapt cei care interpretează legea în mod abuziv, ocolind fondul ei. Acești funcționari, chiar dacă știu adevărul (că bugetul de stat a fost devalizat), dacă legea, interpretata ori în litera ei, este favorabilă celui care a comis evaziunea, o vor aplica, fara nici o ezitare, în favoarea acestuia. Ei formează armata sinecuriștilor a căror preocupare este interesul personal (salariile, sporurile, traficul de influență ce-l pot face sub protecția funcției publice și restul avantajelor) și protecția asigurată celor ce i-au pus în funcții. Astfel, în loc ca administrația să fie un instrument al interesului public, devine un scut pentru cei care devalizează bugetul și averea publică. Nimeni nu poate fi tras la răspundere, pentru că „a respectat legea” sau, mai exact, a respectat procedura care a anihilat aplicarea legii.
Un exemplu concret este cel al funcționarilor care blochează accesul la informații publice prin solicitarea unor documente suplimentare inutile, tergiversarea răspunsurilor sau interpretarea excesivă a reglementărilor privind protecția datelor. Am întâlnit cazuri în care simpla furnizare a unei informații evidente era refuzată pe motiv că „procedura nu permite acest lucru fără aprobarea superiorului”, ori, în anumite situații, deși legea era clară cu privire la termenele pentru răspuns, instituții ale statului, la solicitarea altor instituții, evitau să dea raspuns în termen legal, pentru a favoriza pe cei care încalcă legea. În realitate, această tactică nu servește decât protejării abuzurilor comise de administrație sau cei care se află sub protecție politică.
Aceasta este esența sistemului administrativ actual: un mecanism bine rodat de inactivitate mascată sub pretextul respectării legii. Iar acest mecanism nu este un accident, ci o construcție deliberată, un scut impenetrabil în slujba intereselor celor care nu doresc ca legea să fie un instrument al dreptății, ci un obstacol în calea celor care ar vrea să o aplice cu adevărat. Sistemul corupt și lăcomia de tip mafiot au generat acest tip de funcționar, iar mentalitatea sa este atât de adânc înrădăcinată încât eliminarea lui din sistem a devenit aproape imposibilă.
Atunci când funcționarul invocă legea ca pe un zid de netrecut, nu face decât să-și protejeze propria pasivitate, să-și asigure confortul și să ofere, indirect, sprijin celor care știu să exploateze acest sistem în favoarea lor. În spatele fiecărei fraude protejate de tăcerea administrației, în spatele fiecărui contract public atribuit discreționar, se află un astfel de funcționar care, sub masca respectării legii, devine cel mai eficient complice al celor care o încalcă.
