Vă reamintesc câteva din „ispravile” lui Ponta, ca șef al Guvernului, că poate, voi, le-ați uitat, dar nu și beneficiarii.
Într-un stat în care legea și interesul național ar fi fost prioritare, astfel de manevre ar fi fost imposibile. Însă România a fost și continuă să fie un teren fertil pentru abuzurile politice, unde resursele naționale sunt cedate fără transparență, iar justiția se face că nu vede.
Contractul cu OMV, semnat în 2004, reprezenta oricum o anomalie: a fost încheiat de Parlament, singura instituție care putea dispune de resursele naturale ale României, dar fără organizarea unei licitații publice. Cu o durată de exploatare de zece ani, contractul urma să expire în 2014. Însă, în 2012, Guvernul Ponta, extrem de dubios, a decis să nu aștepte acest termen și, printr-o hotărâre de guvern, a prelungit exploatarea petrolului românesc pentru încă zece ani, fără licitație și fără aprobarea Parlamentului, substituindu-se acestuia în mod nelegal și neconstituțional.
Mai grav e că, deși în acel moment exista deja o nouă lege a redevențelor, Ponta a prelungit contractul la redevențele din 2004, menținând astfel condițiile dezavantajoase pentru statul român. Efectul? Un mizilic! Un prejudiciu de câteva sute de milioane de euro, bani care ar fi trebuit să intre în bugetul țării și să finanțeze proiecte de infrastructură, educație sau sănătate, dar care au fost pierduți în favoarea unei corporații străine, cu complicitatea unui guvern corupt.
Dacă justiția românească ar fi fost cu adevărat independentă, acest caz ar fi fost anchetat imediat, iar Ponta ar fi fost pus sub acuzare pentru abuz în serviciu, subminarea economiei naționale și încălcarea Constituției. Însă, așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri de mare corupție, instituțiile statului au ales să nu intervină, iar cei vinovați au continuat să ocupe funcții publice.
Dacă afacerea OMV a fost un act de cedare a resurselor României pe nimic, vânzarea Rompetrol către KazMunaiGaz a fost o lovitură dată direct bugetului de stat. Statul român avea de recuperat 700 de milioane de dolari de la Dinu Patriciu, bani proveniți din conversia unei datorii istorice a Rompetrol către stat. În loc să recupereze această sumă, Guvernul Ponta a preferat să ștergă practic datoria, vânzând participația statului la Rompetrol către KazMunaiGaz sub pretextul unui așa-zis „fond de investiții”, care nu s-a materializat niciodată.
Ponta a justificat această decizie prin promisiunea că grupul kazah va înființa un fond de investiții de un miliard de dolari, menit să dezvolte industria petrochimică românească. A fost, evident, o minciună grosolană. Nu doar că fondul nu a fost creat, dar KazMunaiGaz și-a consolidat poziția pe piața românească fără a face investițiile promise. Statul român a pierdut astfel atât cei 700 de milioane de dolari datorați de Patriciu, cât și controlul asupra unei companii strategice, esențiale pentru securitatea energetică a țării.
Dacă Parchetul s-ar fi autosesizat și ar fi anchetat această tranzacție, Ponta ar fi fost acuzat de abuz în serviciu și subminarea intereselor economice naționale. Dar, la fel ca în cazul OMV, justiția a închis ochii. Este evident că astfel de decizii nu sunt luate izolat, ci fac parte dintr-un mecanism mai amplu prin care România este deposedată, treptat, de controlul asupra resurselor sale.
Această afacere este emblematică pentru modul în care clasa politică românească a acționat în ultimele decenii: vânzarea activelor strategice pe nimic, sub pretextul unor investiții viitoare care nu se mai realizează niciodată. Iar când vine momentul să fie trași la răspundere, politicienii invocă „motive economice”, „presiuni internaționale” sau alte justificări absurde, în timp ce statul rămâne mai sărac, iar cetățenii mai dependenți de deciziile unor corporații străine.
România nu și-a recuperat niciodată acei bani, iar Ponta nu doar că nu a fost tras la răspundere, dar a continuat să ocupe funcții publice și să candideze la președinție. Aceasta este dovada clară că în România există o imunitate tacită pentru cei care își servesc „corect” stăpânii. Întrebarea este: cât timp mai poate continua acest jaf fără ca cineva să fie tras la răspundere?
Și totuși, nimeni nu plătește pentru aceste crime economice. Cât timp astfel de decizii rămân nesancționate, România va continua să fie jefuită din interior, sub protecția unei justiții selective, care acționează doar împotriva celor fără susținere politică.
sursa foto: google.ro
