Constat, tot mai evident, că lumea în care trăiesc este marcată de schimbări rapide, de o relativizare periculoasă a principiilor și, mai ales, de o criză morală profundă, greu de înțeles și acceptat. În acest decor, din ce în ce mai străin de ceea ce am anticipat, mă încăpățânez să cred că există valori fundamentale care trebuie să rămână nealterate pentru a putea trăi frumos, într-o lume în care cel mai important lucru este să mă împac cu mine însumi. Deși, la prima vedere, par concepte abstracte și inutile, iubirea, onestitatea, respectul și adevărul sunt, pentru mine, pilonii pe care îmi bazez și consolidez existența. Le consider esențiale, dar am realizat că, într-o lume tot mai grăbită și pragmatică, aplicarea lor este adesea o provocare uriașă.
Oamenii sunt diferiți. Unii mai pragmatici și mai cinici, alții mai empatici și mai sentimentali. Toți, într-un fel sau altul, au nevoie de iubire. Pentru mine, iubirea este forța care mă definește, ceea ce dă sens vieții mele. Nu mă refer doar la iubirea romantică, de cele mai multe ori efemeră, cea care te face să-ți pierzi controlul rațiunii, ci la afecțiunea profundă pentru familie, prieteni și chiar pentru cei din jur, pe care îi cunosc mai puțin sau deloc. Fără iubire, existența umană ar deveni un cenușiu absolut, dezarmant, lipsit de culoare, iar relațiile interumane s-ar transforma în simple tranzacții, precum acțiunile la bursele de valori. Ceea ce schimbă radical ecuația vieții este faptul că iubirea trebuie echilibrată cu rațiunea, altfel riscă să devină o slăbiciune exploatabilă de cei care nu o prețuiesc.
Pentru că mi-a fost inoculat de mic acest sentiment, mereu mi-am propus să fiu onest. O alegere zilnică, un motto de viață. Încearc să fiu onest în tot ceea ce întreprind, dar am descoperit că onestitatea nu este întotdeauna ușor de aplicat în practică, depinzând de numeroși factori. Spunerea adevărului, în multe situații, poate atrage antipatii, poate genera conflicte și poate deranja confortul minciunilor servite ca adevăr, acceptate și asimilate de o societate prea grăbită ca să mai analizeze ce i se oferă. Cu toate acestea, nu mă înregimentez în cohorta mulțimii. Prefer să trăiesc, chiar și mai izolat, în adevăr, decât să mă complac în iluzii care mă îndepărtează de realitate. Singurul aspect de care trebuie să am grijă este că, uneori, adevărul trebuie spus cu tact, pentru a nu răni sentimentele celor care nu sunt pregătiți să-l accepte.
Un alt principiu de viață, esențial în opinia mea, este respectul, pe care-l consider o datorie asumată. Respectul nu este doar un principiu teoretic, ci o alegere conștientă pe care o fac în fiecare zi. Încearc să tratez fiecare persoană cu demnitate, chiar și atunci când opiniile noastre diferă radical. Intru în polemici, îmi argumentez (uneori vehement) punctul de vedere, dar nu omit respectul. Până la un punct. Experiența mi-a arătat că respectul nu înseamnă supunere oarbă și necondiționată în fața celor care încercă să-și impună voința autocratic. Nu toți oamenii merită respectul meu. Provocarea este să discern cine îl merita și cine nu, iar această evaluare implică inevitabil un grad de subiectivism.
Quintesența condiției umane este să ai ca reper, mereu, adevărul. O busolă interioară fundamentală. Întotdeauna am căutat adevărul și mi-am impus să-l accept, indiferent cât de incomod ar fi fost. Călătorind și observând lumi diferite (Asia, Europa, America), am analizat culturi, mecanisme sociale, mentalități, moralitate și am înțeles că o societate bazată pe minciuni convenabile este sortită degradării ireversibile. Cu cât se trăiește mai mult în minciună, cu atât conștiința individuală se pierde, iar individul devine parte a unei mase amorfe, letargice, incapabilă să mai reacționeze la stimulul adevărului. De multe ori, mai ales profesional, am fost pus în situații în care spunerea adevărului a venit cu un preț uriaș. Am ales totuși acest drum, cu toate dificultățile lui, pentru că alternativa – autoamăgirea – mi-ar fi produs profunde și constante deziluzii.
În concluzie, iubirea, onestitatea, respectul și adevărul sunt valorile fundamentale care îmi definesc viața. Sunt seva existenței mele spirituale. Chiar dacă nu este ușor să le urmez, știu că fără ele aș deveni ceva ce nu mi-aș dori să fiu: un produs incapabil să raționeze dincolo de instinctul de conservare. În definitiv, la bilanț, ceea ce rămâne dintr-un om nu sunt averile sau statutul, ci felul în care și-a trăit și exprimat valorile.
