De treizeci și cinci de ani, intelectualii din România – din motive greu de explicat din punct de vedere moral, cu excepția pervertirii pentru supraviețuire – „se ascund după deget”, când averea publică și banii publici dispar în timpul administrării de către clasa politică și clientela politică, reacționând în stilul: „nu e problema noastră, cât timp nu ne privește direct”! Și se fac că nu înțeleg că, atât timp cât vor exista genul acesta de anomalii, ce reprezintă cauza dispariției averii publice și furtului banului public, în urma administrării patrimoniului public (resurse minerale, activitati economice, servicii, investitii) și a banului public (taxe și impozite) de către actualii politicieni, precum: așa zisele pensii de serviciu/speciale (atribuite prin formule de calcul paguboase pentru activitățile economice din domeniul public și bugetul public, formule stabilite în stil feudal, fără nicio logică economică și fără nicio legătură cu contributivitatea ori cu importanța socială a muncii prrstate); contractele colective de muncă, încheiate fără nicio bază legală (care permit acordarea de salarii care sfidează orice limită economică, bonusuri atribuite fără performanță economică și prime super-uriașe de pensionare, fără nicio justificare economică, randament, eficiență sau performanță profesională), acestea contribuind la dezechilibrul grav al balantelor activităților; consilii de administrație atribuite pe criterii politice, nu pe criterii și merite profesionale (remunerate cu sume absurde în comparație cu media bugetara de profil, indiferent de nivelul profitului sau, mai ales, de pierderi); agenții și instituții în care funcționarii nu au indicatori de performanță, „target-uri” profesionale, nivel de complexitate corespunzător unui grad de pregătire și calificare superioare și atribuții reale care să justifice existența postului; contracte publice atribuite în sistem clientelar (care asigura profituri uriașe, în comparație cu mediul privat, costurile obiectivelor fiind de peste 300% față de mediul privat), acestea nu reprezintă altceva decât sinecuri de tip feudal, care înseamnă, în fapt, administrare în interesul crimei organizate și jaf (furt) al averii publice și a banului public, ce falimentează țara și sărăcesc populația.
Nu există democrație și justiție fără echitate socială. Nu există democrație fără cenzură a cheltuirii banului public și nu există democrație fără echilibru între randamentul plusvalorii și taxarea acestuia. Despre ce echitate socială, echilibru, adevăr și justiție, putem vorbi când jaful averii publice și a banilor publici, sub administrarea actualei clase politice, se desfășoară, „la liber”, într-o atmosferă de tăcere complice a mii de economiști și alți specialiști, care, deși înțeleg perfect fenomenul, nu reacționează, conservându-și pozițiile sociale și statutul profesional, în detrimentul riscului generat de adevăr? Treizeci și cinci de ani politicienii, speculand tăcerea complice a intelectualilor specialiști, s-au luptat, reușind să elimine aproape toată protecția legislativă privind patrimoniul public și banii publici. Azi, accesul la patrimoniul public și al banilor publici a devenit un apanaj, exclusiv, al castei politice și clientelei ei. Din acest punct de vedere sunt intangibili din punct de vedere legislativ.
Apropo de principiul echității sociale, protectiei averii publice și justiției! Care a mai rămas rolul statului, reprezentat de instituțiile sale – exceptând rolul „vacii de muls”, practicat de actualii oportuniști? Logic, nu statul (prin instituțiile sale) trebuie sa asigure echilibrul între lăcomia clientelei politice și oportunitatea cheltuielilor publice, permițând consumul de resurse în funcție de performanța economică, nu de lăcomia, orgoliile și vanitatea celor parveniți? Resursa publică – contrar apucaturilor de tip fanariot -, care asigură funcționarea statului, este asigurată de taxarea plusvalorii, nu are obarșii miraculoase. Echilibrul e dat de ecuația plusvaloare-procent de taxare a plusvalorii. Rolul statului e să mențină acest echilibru. Or, când randamentul economiei private – care este sursa reală a plusvalorii și baza de taxare -, este sufocat, forțând taxarea peste suportabilitate, nu rupi echilibrul? Mai ești, tu, stat, factorul de echilibru? E o axioma care, o dată încălcata, provoacă repercusiuni grave, respectiv dezechilibre majore ireparabile, care conduc spre faliment. Deci, în condițiile în care cheltuielile publice (salarii, pensii, investiții, cheltuieli cu funcționarea instituțiilor și, mai ales, cele privind sinecurismul) sunt peste ceea ce se colectează din taxarea plusvalorii și a proprietății, statul nu mai e un factor de echilibru economic, ci de dezechilibru și trebuie reformat. Iar primele cheltuieli ce trebuie eliminate sunt cele sinecuristice, de tip feudal. Pentru că, continuând în forma actuală, imorală, prin menținerea sinecurismului de tip feudal – care presupune consum uriaș de resurse, nesustenabil prin taxarea plusvalorii economice -, orice alte măsuri nu sunt decât măsuri pompieristice, care nu rezolvă problema. Menținând sinecurismul, e evident că, în viitor, nu va exista nici stat de drept consolidat, nici justiție funcțională, nici democrație de tip occidental, nici echilibru între consumul de resurse și randament economic, ci un soi de experiment al hazardului, generat de lăcomia clientelei politice (sinonimă cu crima organizată), care n-are decât două soluții: ori o reformă totală a clasei politice (ce presupune o deșteptarea a electoratului, ceea ce e puțin probabil să se întâmple în viitorul apropiat), ori instaurarea unei dictaturi politice mizerabile, imorale, de tip fanariot, sinecuristica, respectiv docilizarea populației pentru a accepta, fără a se revolta, mecanismul accederii la putere si menținerea puterii, prin demagogie proletcultista și mituirea unei părți a electoratului, pentru voturi, prin recompensarea sinecuristă a clientelei de partid fidelizate. Ce e, de fapt, sinecurismul? Funcții publice (multe dintre ele inoportune, inventate, special), plătite fără nici o legătură cu performanța economică sau profesională, susținute, în întregime, din bani publici, ori din administrarea averii publice. Sinecurismul înseamnă miliarde de euro cheltuite ineficient, cu care clasa politică își fidelizeaza și răsplătește clientela politică, furați din taxele pe plusvaloarea realizată de economia privată, ce se află în pragul sufocării.
