„E vina mea,
C-am așteptat atâția ani
Poate s-o schimba ceva”
Este greu să incluzi într-un text credință, politică și versuri de la BUG Mafia sau Valeriu Sterian. Un sacrilegiu ar spune unii care amestecă în aceeași oală socială credința și politica. Cum cine? Politicienii și fețele bisericești. Da da, oamenii bisericii s-au transformat în formatori de opinie, depășindu-și latura educativă prin confirmarea publică, sub semnul crucii, a politicienilor ahtiați după imagine.
„Cum că se face, cum că se drege,
Cum că pe ei nimeni nu îi mai înțelege”
Acoperirea clericală conferă o legitimitate ideală pentru unii al căror viitor politic se decide la anul. Nu mai este de ajuns să faci ceea ce te-ai angajat să faci pentru popor, misiune pentru care primești banii aceluiași popor, acum umbli și la lacătul sufletesc al acestuia folosind șperaclul unei credințe de circumstanță. Doamne-ajută, Amin au ajuns în vocabularul politicului alături de vom face, economie, sustenabilitate sau greaua moștenire. Întradevăr, poporul are o grea moștenire politică ce se perpetuează de 33 de ani. Dar a plătit. La timp. Mereu. Politicienilor nu le-a întârziat salariul niciodată. Falimentul național nu i-a afectat, poporul renunțând la propria-i stabilitate, făcând sacrificii inclusiv la nivelul coșului zilnic pentru ca ei, conducătorii, să poată gândi liber, normal la fericirea țării.
„Ridicați drapelu’ sus, sus, să se vadă
Scrieți pe el: România e de pradă,
Că merg oamenii cu capu’ plecat pe stradă
Apăsați de o viață de corvoadă”
În 33 de ani, încrederea în politic a fost distrusă. Corupția, hoția la nivel înalt au condus la o părere populară aproape de unanimitate: toți sunt la fel!Trebuia găsit un sprijin pentru ca politicul să iasă din mlaștina decăderii morale. A fost găsit elementul primordial al stabilității naționale, stâlpul sufletesc al românului: Biserica.
„Ne vând ca sclavi, după cum le e pe plac,
Știi că degeaba strig eu, dacă alții tac”
Cum să obții un parteneriat cu biserica? Cu bani. Publici. Ai aceluiași popor. Bani administrați de politic. Resursele financiare pentru culte sunt incluse în fiecare buget. Clerul face însă o greșeală, pentru că errare humanum est. A spus-o și Seneca, și Cicero iar Dumnezeu Preabunul ne iartă greșelile noastre, ale tuturor. Latura asta financiară de a susține Biserica este legală. Faptul că politicienii, vremelnici în funcții, sunt lăudați de cler pentru că ajută Biserica este imoral. De ce? Pentru că banii sunt publici. De la popor, nu din buzunarul personal al politicienilor!
„Noi suntem proști, nu știm, nu înțelegem”
Pentru acești bani, Biserica plătește un preț. Oferă distincții bisericești și locuri în față la slujbe. Pe banii oamenilor, din taxele si impozitele plătite de oameni, politicienii ne mai fentează odată. Ei dictează Calea, Adevărul și Viața, cu largul concurs al fețelor bisericești sensibile la bani. Oare nu sunt credincioși care merită să stea în primele rânduri in biserică? Ba sunt! Mulți. Milioane. Atunci de ce Biserica acordă importanță unei caste decredibilizate de propriile acțiuni în dauna unor OAMENI care chiar au credință adevarată? De ce oamenii bisericii fac asemenea diferențieri, cu bună știință? Unde se termină credința și începe ipocrizia? În postările pe facebook cu fotografii în care ei, politicienii, sunt în față, invitați fiind de înalte fețe bisericești. Privind fotografiile te întrebi: biserica devine politizată sau politica este ușă de biserică?
În Ardeal, se acordă distincții bisericești, gen Crucea Transilvană, cu nemiluita, ultima fiindu-i oferită unui edil dovedit că a vândut gogoși în campanie. Doar lor li se acordă distincții. Doar lor, celor care ne conduc, așa cum ne conduc. Cu minciuni, promisiuni, ipocrizie și infatuare și foarte puține realizări față de cât merită acest popor. Iar noi, plebea, ne ducem crucea. Dar nu cea transilvană.
„Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele,
Caii și flintele haiducilor?”
La anul. Doamne ajută!
