Am vrut să scriu în această zi de 13 februarie. Mâine este 14 și prefer ghinionul unui număr așa-zis fatidic, decât o vizualizare grotescă a unor sentimente care ar trebui să facă parte din intimitate.
Iubirea declarată public are nuanțele ei. Iubirea de țară, de copii, de părinți, de partener de viață sunt iubiri eterne. Ele nu pot fi revizuite an de an pe 14 februarie. Ar însemna că nu sunt iubiri, ci teoreme sufletești și au nevoie de confirmări. Publice. Declarative.
Un „te iubesc” spus pe 14 februarie are valoarea unui balon de săpun. Odată spart, realitatea devine crudă începând cu 15 februarie. Prefer oricând un mărțișor banal, o potcoavă, un coșar, o floare cu șnur alb-roșu pe 1 martie în locul unei inimioare roșii pe 14 februarie. Mărțișorul este rodul unei culturi naționale, dar și aici avem de discutat de dimensiuni. Dacă mărțișorul este de mărimea unei mașini, nu mai este mărțișor. Este mită pentru suflet.
De Valentine’s day ne dăm jos budigăii sufletului, umblând public cu organele neuronale la vedere. Da…ni le arătăm și ni le măsurăm între noi pe facebook. Ne îndreptăm privirile spre parteneri și partenere de parcă atunci am descoperi ce adevăr ascund ființele lor. Acel adevăr de care ne-am îndrăgostit iremediabil odată. Chestia aia cu inimioara roșie a devenit dintr-o metaforă a poeților, o banalitate scârbavnică.
Nu cu inima te îndrăgostești, ci cu mintea. Acolo prin procesele vizuale, auditive, miros și pipăit se construiește acel concept numit dragoste. Dacă este dragoste. Dacă este instinct primar, animalic, …trece. Repede. Specialiștii spun că media mondială este de 3 minute și 48 secunde până ajungi la duș. Dacă e vorba de dragoste, sentimentul că aparții efectiv unei alte persoane, că ești parte integrantă și a altei vieți este tulburător. Corpul secretă hormoni, alții decât cei ai împerecherii iar percepția partenerului are aura unei viziuni.
Mulți ne-am dorit să trăim iubiri ca-n literatură, ca în filme. Dar orice carte și orice film are lipsuri și nu poate reda un sentiment în ansamblul său. Aceste povești sunt puncte de vedere. Personale, nu universale. Și atunci cum de a devenit 14 februarie o sărbătoare mondială? Din foame de sex, bucurie, distracție, băitură, de evadare din cotidianul sordid. Foamea noastră, a românilor, este de occidentalizare. În loc de principii democratice am împrumutat o sărbătoare facilă. Nu suntem singurii, dar asta nu este o scuză. Ne-am îmbătat cu o falsă nevoie de dragoste în loc să punem bariere creierului. Până să aflăm de Valentine’s day n-a mai iubit românul? A așteptat Eminescu să-i declare dragoste Veronicăi pe 14 februarie? Ar fi mișto să ne păstrăm o oarece identitate, dacă economie nu mai putem. Dragobetele Mărțișorul, Noaptea de Sânziene nu sunt motive de sărbătoare?
Ce au importat occidentalii de la noi? Creiere. Pe unii i-am gonit chiar noi. De la Brâncuși și Cioran până la geniile din Silicon Valley. Ei ne-au luat ceva concret, iar noi am importat himere sufletești. Iar dacă tot importăm de la șmecheri, hai să importăm și Sărbătoarea Falusului sau a Fertilității de la japonezi, o sărbătoare națională în Țara Soarelui Răsare. Au ăia niște simboluri cât rachetele intercontinentale și suveniruri de la brelocuri, tricouri și pixuri până la ghivece pentru flori. Toate erecte.
Nu urăsc Valentine’s Day. Pentru mine este doar 14 februarie. O zi ca oricare alta în care pot spune „te iubesc” ca în orice zi. În care creierul nu face pipi pe el, fiind surescitat de o inimioară văzută la o tarabă, ci de aceeași privire spre cine mi-e drag. Iar creierul îmi spune că sunt fericit. În planul meu personal și egoist. Pentru asta îi multumesc lui Dumnezeu, nicidecum lui 14 februarie.
În rest, să dăm drumul la „băutură și femei, pentru toți dușmanii mei”. Să facă bani și Horeca cea mult pedepsită în pandemie, iar tinerii să aibă motiv de distracție. Dar să lăsăm dragostea în pace. Doamne-Doamne este dragoste. Și invers. Nicidecum pe 14 februarie.
