Motto: ” Niciun cetățean nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul și nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă ” – Jean J. Rousseau
M-am întrebat deseori de ce există încă oameni care spun „eee, au furat, dar tot ne-au dat și nouă ceva”, „au o moștenire grea”, „lasă maică, e bine și așa”, „dar ce, cu ăilalți a fost mai bine?”, „stați bă, e pandemie, ce dracu'”.
O fi ceva în fibra nației care a scăpat și istoricilor, și filosofilor, ceva ce transformă românul din luptător în slugă recunoscătoare.
Pe aceste baze ale unei crude realități, cu fărâme de mulțumiri bănești atât la pensii cât și la salarii, sau o falsă libertate de decizie populară există o nuanță tradițională de comportament ce poartă numele de…șmecherie.
În România post-revoluționară nababii s-au născut pe baza șmecheriei. Un discurs al lui George Copos a făcut furori în anii 90: „Am început afacerile cu 100 de dolari și vânzând plăcinte”. Dincolo de o ipocrizie notorie, nesesizabilă pentru cei săraci cu duhul, individul a făcut apel la legile fundamentale ale unei societăți aparent normale: munca neabătută și cinstea. Așa, cică, s-ar făuri averile.
În aceste condiții, această țară ar trebui să aibă milioane de nababi și nu milioane de persoane ce trăiesc la limita subzistenței. De ce subsemnatul și dumneavoastră cititorii nu suntem întratât de bogați material precum politicienii? Pentru că n-avem șmecherie în sânge. Nu contează anii petrecuți pe băncile școlii, volumul de muncă sau competența. Dacă n-ai șmecherie, uite, te lamentezi pe facebook.
Cum menții starea materială la un nivel atât de înalt? Pogorându-te printre oameni, mângâindu-i pe creștet și spunându-le că tu puteai foarte ușor să-ți vezi de viața ta luxoasă, dar te gândești la poporul ăsta din rândul căruia te-ai născut și nu ți-e indiferent.
Vorbele tale, izvorâte dintr-un organism ce se menține cu icre negre și o repriză de înot în piscina personală au măsura netrebniciei, însă și netrebnicia asta poate fi învelită în vorbe de duh, cu apel către divinitate, că-i mai bună decât toate când n-ai ce pune pe masă.
Într-o societate construită pe baze democratice, adică pe competență, bun simț, respect și legi sănătoase, asemenea discursuri colorate mizerabil cu așa-zisa grijă față de ceilalți au șanse nule în memoria colectivă. În spațiul carpato-danubiano-pontic au relevanța baladei Miorița. De fapt, ca în piesa „Antimiorița” a trupei Omul cu șobolani, unde versurile ” Ce vină avea săraca oaie că ciobanul n-avea c…e”, sunt edificatoare.
Nu mai avem. Am asistat la recursuri compensatorii, salarii compensatorii, pensii compensatorii, ajutor pentru facturi etc. Nu luăm în seamă discursul compensatoriu al indivizilor cocoțați în vârful piramidei sociale pe speranțele românilor.
Exemple de discurs compensatoriu: „Mândru să fiu român”, „Se poate”, „România educată”(2,1% din PIB?) „Tăiem pensiile speciale” „Veniturile românilor au crescut”, „Vom adopta criteriile meritocrației și profesionalismului”
Mai contează că ei au ajuns bogați pe baza minciunii, a înșelătoriei, a furtului, a minimalizării deciziei electoratului, a încălcării flagrante a legilor țării și schimbării acestora pentru interesul lor? Nicidecum.
Românul obișnuit este resemnat că n-a avut noroc. Unii îl caută prin străinătate cu pericolul dezrădăcinării. Alții, atinși de deznădejde spun „au furat, dar ne-au dat și nouă ceva” sau, mai grav, se raportează la cea mai jenantă expresie prezidențială: ATÂT S-A PUTUT!
Ușor, ușor, încrederea oferită pe tavă la alegeri este răsplătită cu un discurs compensatoriu. Asemenea recursului compensatoriu, efectele negative se observă cu ochiul liber.
Și-mi vin în minte iarăși versurile „ce vină avea săraca oaie, Că ciobanul n-avea c…e”În rest, avem de toate. Doar ne informează ei. Zilnic. Așa că nici de presă nu mai este nevoie.
