Pe 29 decembrie 2016 se stingea Tata Jean.. Un text cu doar câteva zile înainte să se ridice la ceruri…
„La 80 de ani, încă mai ai ceva de spus vieţii. O mai ţii de vorbă, încerci să o păcăleşti socializând, totul pentru ca ea, viaţa, să-ţi mai ofere ceva din farmecul ei. La 80 de ani te ţii demn şi vrei să pari drept cu pieptul înainte deşi de-a lungul timpului tot ea, viaţa, ţi-a pus în spate greutăţi.
Ţi-a pus, totuşi, şi picături de fericire-n ochi, duioşie-n cuvinte şi bunătate-n suflet. Cantităţile diferă de la om la om, dar la 80 de ani diferenţierea se face prin amintiri. Amintiri având viaţa în rolul principal şi oamenii drept figuranţi. De pe poziţia unui figurant l-am cunoscut pe Jean Pădureanu. Nu vreau să vorbesc despre fotbal, vreau doar să-mi aduc aminte momente în care Jean Pădureanu nu era conducătorul Gloriei Bistriţa, ci mai degrabă om. Român. Un român care în 1998 la CM din Franţa a vizitat un castel doar uitându-se la poarta acestuia. “Frumos castel au ăştia!”, apoi s-a întors şi a căutat o cafenea ca să-şi odihnească gândurile.
Acelaşi Jean Pădureanu comanda cafea pentru toată lumea în română, închipuindu-şi că este pe terasă la Coroana. “Adu-ne două cafele cu lapte şi două fără lapte. Capisci?”. Ospătarul nu capisci româna şi nici italiana. Era francez. Breton. “Oui, monsieur”. “Stai să vezi ce prost este ăsta”, a spus nea Jean şi aşteptările nu i-au fost înşelate. Cafeaua a fost aceeaşi pentru toată lumea. Florin Halagian i-a dat dreptate şi a vrut să dreagă busuiocul comandând ouă ochiuri. A vorbit în limba mâinilor arătând către ochi: “Ochiuri, fraiere! Ochiuri!”
În timp ce nea Jean se uita către cer, aşteptând un ajutor divin, eventual un translator. Când se uita spre cer, Jean Pădureanu căuta un semn al întâmplărilor de pe pământ. Nu de puţine ori l-am surprins pe banca de rezerve privind cerul, iar la câteva secunde se marca un gol. N-avea importanţă în ce poartă. Principalul este că se întâmpla.
“Costelee!!”, striga nea Jean către portarul Câmpeanu, “ Vezi că au venit ăia de la Teatrul Naţional să te transfere” sau “Mironaş, ţi-a căzut greu ceafa de porc? Cauţi patul? E la poarta lor!”.
De fapt, fotbalul era indispensabil vieţii lui Jean Pădureanu aşa cum vinul de Lechinţa era indispensabil petrecerilor de la FRF. Când venea la Bucureşti, angajaţii federaţiei, dar şi ziariştii făceau coadă la vin. Existau programări. “Vă aduc data viitoare, oameni buni”. Chiar aducea. Toată lumea era mulţumită. Gloria avea viitorul asigurat, iar nea Jean se uita spre cer doar atunci când era nevoie.
În rest, se uita în ochii oamenilor şi îi înţelegea. Înaintea unui meci a spus că toţi care au băut aseară şi au fost la gagici să iasă în faţă pentru că este un meci important şi echipa nu putea risca o înfrângere. Jean ştia doar de un jucător. “Ştiu care sunteţi. Vreau să văd respectul faţă de mine. Că aveţi demnitate”. Întreaga echipă a făcut un pas în faţă! “ Bun. Dacă veţi câştiga astăzi este o minune”. Au câştigat. Era un meci cu Ceahlăul. Cei din Piatra Neamţ chefuiseră cu jucătorii Gloriei.
Într-o zi, în timp ce dădea un interviu pentru Gazeta Sporturilor, s-a apucat să dea cu mătura prin vestiarul jucătorilor. “De ce faceţi asta?”, am întrebat surprins. “Ca să scrii şi să afle lumea că fac şi eu ceva la clubul ăsta. Fă şi tu ceva. Adu-mi făraşul”.
Jean Pădureanu nu-şi mai înalţă aşa des privirea către cer. Gloria nu mai există. Există doar câteva fire de iarbă care au rezistat după meciul cu Fiorentina. Jean Pădureanu lucrează acum la cel mai important blat. Blatul cu viaţa. Vreau să-l ajut şi voi scrie în cronica meciului că s-a jucat pe bune. Şi mulţi ani de acum încolo să-l văd uitându-se spre cer. Nu pentru iertare, ci pentru înţelegere. Ca noi toţi cei care iubim fotbalul.”
sursa foto: Gazeta Sporturilor
