În ultimii ani șezătorile au cam dispărut ca manifestări din satele românești. Drept motive ar fi, dispariția lucrului seară de seară, precum: torsul cânepii sau lânii, croșetatul („ștricănitul”), cusutul etc.În trecut șezătorile aveau o desfășurare bine definită în comunitățile sătești. Se desfășurau după ce țăranii își culegeau porumbul, cartofii, strângeau fânul, și odată ce lucrările din gospodărie nu mai necesitau scularea de dimineață, lucru ce le permitea participanților să stea în șezătoare până la miezul nopții.
Șezătorile au două perioade de desfășurare: perioada de toamnă, până în preajma Crăciunului și a doua, de iarnă, respectiv după Bobotează, până încep lucrările de primăvară. Șezătorile nu au o dată fixă de începere, ci sunt determinate de terminarea lucrului la câmp. Șezătorile au loc în fiecare seară mai puțin sâmbăta și dumineca seara, precum și în serile dinaintea sărbătorilor religioase. Ele au menirea de-a menține legătura dintre fete și feciori, fiind un liant al comunității sătești. „În satele năsăudene se cunosc patru tipuri de șezători: de fete tinere („băiete”, de vreo 12-13 ani), de fete, de neveste și de femei bătrâne.”(1)
Șezătoarea este formată de fetele de pe stradă sau de pe străzi învecinate, deși după criteriul vecinătății, se află și cel al vârstei. Locul de desfășurare a șezătorilor era o casă liberă, ca să nu deranjeze gazda casei, sau se alegea o casă cu intrări separate, și fără prea mult mobilier. Erau mai demult și case cu tradiție în șezători, căci se organizau șezători ani de-a rândul în acestea. De cele mai multe ori se organizau șezători la casele cu fete. Printre piesele de mobilier nelipsite în șezătoare erau lăițile cu gaură pentru fixat furca de tors, iar fiecare fată în șezătoare își păstra locul ei. Lângă fereastră se așezau fetele mai bărbătoase, care nu se speriau ușor, căci unii feciori aveau obiceiul de a aduce la fereastră diferite obiecte sau animale pentru a le speria. „Mai demult fiecare fată, dădea pe rând câte o jumătate de litru de petrol și toate torceau într-o seară pe seama gazdei.”(2)
Desfășurate în lungile seri de toamnă sau de iarnă, înaintea câșlegilor, a timpului nunților, șezătorile sunt prilejuri potrivite de a lega prietenii și apoi de a pune la cale viitoare căsătorii.Trecând la aspectul folcloric, se consideră că șezătorile reprezintă fericite prilejuri de a transmite folclorul din generație în generație. În șezătoare fetele cântă sau învață cântece noi de la gazda casei, care de multe ori este o bună cunoscătoare de cântece și practici „magice” legate de aducerea feciorilor în șezătoare, pe care le transmite fetelor. Dintre acestea precizăm: „datu cu sita”, „călărirea rășchitorului”, „legarea parilor”, „fântâna”, „de-a zăloagele”, „puricele”.
Șezătoarea este și un bun prilej de a învăța jocurile satului. Aici, atât feciorii mai tineri cât și fetele mai tinere, care nu au ieșit încă la joc în sat, învață să joace, fie după trișcă, fie cântându-și singure din gură.
Sursă text: Liviu Păiuș, „Monografia comunei Rodna Veche”, ediția a II-a, mult adăugită, Ed. Charmides, 2014, pag. 1070-1073.Note: (1-2) Nicolae Bot, „Șezătoare în zona Năsăudului”, „AMET”, 1965-1967, Cluj, 1969.
Photocredit: „Șezătoare la Sebiș – Ansamblul folcloric „Poenița” din Arhiva CJC BN.
Material îngrijit de etnolog prof. Emilia Ometiță, șef – Biroul Cultură Tradițională, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud.
