Problemele finanțiștilor, în special al celor din activitatea de control fiscal și inspecție fiscală, nu sunt generate doar de lipsa de profesionalism (întreținută la cel mai înalt nivel, prin inventarea obedienței totale), lipsa pregătirii profesionale, nepotismul și clientelismul politic (care sufocă, deja, instituția), care au generat cel mai mare blocaj profesional, raportat la eficiența controlului fiscal în domeniul fraudei fiscale. Ele, din păcate, reprezintă doar o parte a factorilor care au transformat ANAF într-o instituție aproape imposibil de reformat, politizată și nepotizata, încât și-a pierdut complet autoritatea în fața grupărilor de crimă organizată, ce comit fraude fiscale. Pe lângă cele menționate, adevăratele probleme grave ale finanțiștilor le reprezintă: legislația ambiguă, interpretabilă sau permisivă, corupția din justiție și presiunea, respectiv intervenția factorului politic, în actul de control fiscal. Voi începe, deocamdată, cu un exemplu, supunându-l dezbaterii, privind problemele legislative, după care voi continua cu efectele fiscale ale corupției din justiție și cu efectele intervenției politice în actul de control.
În ultimii treizeci de ani, crima organizată, mafia fiscală și clasa politică ce protejează aceste grupări ce comit fraude fiscale (sustrageri de la plata TVA sau rambursări nelegale de TVA, sustrageri de la plata impozitului pe profit, prin înregistrarea de cheltuieli nereale), au pus presiune pe sistemul legislativ, generând modificări substanțiale, în vederea anulării răspunderii contravenționale și, mai ales, penale, în cazul comiterii fraudelor fiscale, astfel încât, azi, legislația fiscală și penală este aproape impotentă în fața celor care comit fraude fiscale sau fură din banii publici, asigurându-le chiar protecție. Concret? Prin modificările operate în Legea 207/2015 (art. 131, alin. (1), respectiv procedurile stabilite prin ordinul ministrului finanțelor, în cazul unor suspiciuni de fraudă fiscală), ANAF nu mai poate emite Decizia de impunere, adică titlul executoriu necesar pentru recuperarea obligațiilor neachitate, întocmind doar un Proces-verbal, care, din punct de vedere juridic, nu are decât rol decorativ în ceea ce privește executarea obligației fiscale, fiind doar un act de sesizare al organelor de cercetare penală, nu un act ce obliga la plata taxelor și impozitelor. Or, în lipsa unei Decizii de impunere – care reprezintă, în fapt, proba veritatii în ceea ce privește comiterea și existența fraudei fiscale -, organul de cercetare penală, pentru a trimite în judecată pentru fraudă fiscală, este pus în situația, neconstituțională, de a se substitui organului de specialitate, ANAF, la stabilirea prejudiciului fiscal și al instanței de judecată în ceea ce privește cenzura titlului executoriu emis de ANAF. Ceea ce nu are nici o logică în ceea ce privește executarea silită a datornicilor, oricâte explicații stupide emite ANAF, pentru a justifica neemiterea Deciziei de impunere în cazul suspiciunilor de fraudă fiscală, cu ocazie efectuării inspecției fiscale. De ce n-are nici o logică? Pentru că frauda fiscală, evidentă, presupune neplata obligațiilor datorate la bugetul public. Dar nu in toate situațiile, neplata obligațiilor înseamnă, automat și infracțiune, însă, în majoritatea situațiilor, înseamnă neplata la buget a obligațiilor fiscale. Astfel, în majoritate situațiilor, neplata obligatiilor este certă, nu și elementele ce definesc infracțiunea. Da, organul de cercetare penală poate stabili dacă există elemente de natură infracțională, cu ocazia neplății la buget a obligațiilor fiscale datorate, dar nu se poate substitui organului de specialitate, în ceea ce privește stabilirea cuantumului obligațiilor fiscale și cenzurarea actelor fiscale întocmite (Decizia de impunere), aceasta fiind, atât potrivit prevederilor legii cât și Constituției, de competența ANAF și a instanței de judecată, nu a organelor de cercetare penală. Pentru că organele de cercetare penală nu sunt, potrivit Constituției, nici putere executivă, precum ANAF, nici judecătorească. Or, a suspenda o inspecție fiscală, unde există elemente certe care atestă că nu s-au plătit obligațiile fiscale datorate și a nu emite Decizie de impunere, sub justificarea că, în plus, pe lângă neplata certă a obligațiilor fiscale, la termen, există și suspiciuni că fapta a fost comisă premeditat, deci că este și infracțiune, mi se pare o aberație și din punct de vedere juridic și din punct de vedere fiscal. Pentru că avem de-a face cu două aspecte complet diferite în ceea ce privește tratamentul juridic. Pe de o parte, dacă neplata obligațiilor este certă, este obligatoriu să fie emisă Decizia de impunere, pentru a fi executată silit creanța – creanță care nu poate fi contestată decât la instanța de judecată și anulată doar de instanță – iar pe de altă parte, organul de cercetare penală se poate pronunța doar cu privire la existența sau inexistența unor elemente care să confirme sau infirme o faptă penală, nu și cu privire la Decizia de impunere, cu excepția cazurilor în care cel care a întocmit Decizia a săvârșit o faptă penală. Deci, e mai mult decât absurd ca printr-o plângere penală să fie justificată neîndeplinirea obligației de a emite Decizia de impunere. Faptul că fapta n-a fost reținută că infracțiune, nu înseamnă că obligația fiscală nu există și nu se impune emiterea unei Decizii de impunere. Pe de altă parte, a justifica neemiterea Deciziei de impunere, pentru că, în cazul constatării neplății obligațiilor fiscale datorate, există și suspiciunea săvârșirii premeditare a faptei, prin respectarea practicii CE, în acest domeniu, este o idioțenie totală, pentru că nu există o practică în acest sens, ci o interpretare, ori diletantă, ori din interese de tip mafiot, a practicii CE. A susține că practica CE nu te lasă să emiți o Decizie de impunere, în cazul constatării neplății la buget a taxelor, dacă există suspiciunea că fapta a fost comisă cu intenție, e o aberație. Pentru că neplata la buget a obligațiilor fiscale e o faptă (fără a fi penală) și neplata, cu intenție, a obligațiilor fiscale, e o altă faptă. Or, a nu emite Decizia de impunere, în cazul constatării neplății către buget a obligațiilor fiscale, pe motivul că există suspiciunea că nu s-au calculat și plătit premeditat obligațiile sau că au fost calculate, premeditat, eronat, sub justificarea că această este practica UE, este echivalent cu a accepta că este legal să nu plătești obligațiile fiscale pentru activitatea desfășurată. Deci, eu, din punct de vedere al logicii fiscale, nu pot admite – fără a avea suspiciunea că modificarea art. 131, alin. (1), din Legea 207/2015 prin Legea 295/2020, s-a făcut în stil Dragnea, Rădulescu ori Ștefănescu – faptul că inspectorului fiscal nu i se permite să emită o Decizie de impunere, când constată neplata la bugetul public al obligațiilor fiscale, calculate eronat, sau nu, premeditat sau nu, sub justificarea că, întocmind un Proces-verbal și plângere penală, nu mai are obligația emiterii Deciziei de impunere. Cui folosește o astfel de porcărie legislativă și ale cui interese le-a servit cel ce-a propus-o? Ale Statului Român sau ale mafiei fiscale? În aceste condiții, opinia mea este că art. 131, alin. (1), din Legea 207/2015, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 295/2020, este imoral și neconstituțional, pentru că, consacră ca fiind legală sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, dacă fapta nu constituie infracțiune, permițând organelor de cercetare penală să se substituie ANAF în ceea ce privește emiterea Deciziei de impunere și instanțelor de judecată, în ceea ce privește calea de atac a Deciziei de impunere și oferă un instrument de protecție celor ce comit fraudă fiscală (e suficient și mult mai ieftin să corupi un procuror, decât inspectorii și judecătorii, nu?). În nici un caz, această modificare legislativă nu servește interesele cetățeanului român care respectă legea, pentru că creează discriminări neconstituționale. Astfel, unui cetățean sau unei entități, care nu-și achită obligațiile fiscale la termen, pentru activitatea aducătoare de venit impozabil pe care o desfășoară, dacă nu există suspiciune de fraudă fiscală, i se va întocmi Decizie de impunere și va fi executat silit de ANAF, în timp ce, cei ce nu-și achita obligațiile fiscale, la buget, premeditat, înregistrând eronat sau neînregistrând obligațiile fiscale, potrivit prevederilor art. 131, alin.(1) din Legea 207/2015, au parte de un regim preferențial, al cărui efect, în cele mai multe situații, presupune prescrierea dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale. Deci, cei ce comit fraude fiscale, sunt protejați de lege, prin prescrierea faptelor. Am încercat să abordez acest subiect, cu buna credință, dar m-am izbit de înverșunarea unor „eminenți” juriști din ANAF, care m-au tratat ca pe un diletant, ca și cum n-aș ști ce vorbesc. Și m-au jignit, tratându-mă ca pe un novice și naiv? Chiar așa! Să fiu un naiv? Chiar nu mai contează cât și cum colectăm? Cât credeți că putem supraviețui, din împrumuturi, cu salariile de azi? Dacă continuăm în ritmul acesta, nimeni nu va mai plăti nimic la buget. Vor face orice să li se facă o plângere penală, pentru a nu li se întocmi Decizie de impunere și pentru a scăpa de executare silită. Acesta este „dreptul” contribuabilului pentru care luptați, domnilor juriști din ANAF? Dreptul de a nu plăti obligațiile fiscale, prevalându-se de prescripție, prin tergiversarea cercetării penale, ani de zile? Unde e participarea, efectivă, a juriștilor din ANAF, alături de ceilalți colegi, la bunul mers al instituției? Dând mereu dreptate mafiei care schimbă legile în favoarea crimei organizate? Câți dintre juriștii din ANAF s-au gândit la posibilitatea sesizării Curții Constituționale în acest caz? Sunt convins că ANAF ar câștiga, pentru că nu este constituțional să creezi discriminare între entități și nici să legalizezi neplata obligațiilor fiscale.
Scuzați-mi exprimarea de economist, neacademica din punct de vedere juridic, și eventualele erori juridice de abordare, dar cred că acesta este un subiect serios care ar trebui sa preocupe, deopotriva, inspectorii și juriștii din ANAF, ale căror opinii le aștept. Altfel, inspecția fiscală va ajunge precum Direcția Generală Antifraudă: adică, fără Legea 12/1990 = fără obiectul principal al muncii. Apropo! Cât o mai fi raportul cheltuit/realizat la Antifraudă? Vreți și inspecția fiscală să ajungă la fel? Păi, încă două-trei modificări ale Codului de procedură fiscală, gen art. 131, alin. (1) și ajungem ca Antifrauda: de decor, ca să păcălim UE că avem instituții. Până se prind că le avem degeaba, fără obiectul muncii!
În aceeași notă, voi continua cu modul cum abordează ANAF impozitarea veniturilor persoanelor detașate în UE. Să vedeți altă mascarada legislativă, care permite firmelor românești (ori înființate pe teritoriul României), să practice tarife de dumping în UE și să comită fraudă fiscală, sub protecția statului român și al ANAF. Ce-i aceea concurență și mai ales concurență loială? În acest sector, unde cele mai mari investiții sunt investițiile străine (Marea Britanie, Germania, Austria, Spania, Italia, etc.), dă lovitura cine beneficiază de protecție din partea statului. Că, de, Statul Român a ajuns „vaca de muls” a tuturor smecherilor ce fug de impozitare din UE, „cumpărând” protecția statului român. Restul firmelor, cu capital românesc? Cum vrea Dumnezeu și concurența, nu? Și ce dacă bugetul asigurărilor sociale nu are bani de pensii? Parlamentarii au pensii speciale, asigurate din împrumuturi pe care le vom returna noi și copiii noștri! De ce să impună transportatorii? Nu mai bine îi „înrolează” în partide, ca „sponsori”? Știți ce mi-a spus un cetățean, de etnie rromă, când i-am confiscat o cisternă de carburant contrafăcut? „Mai bine îmi tai o mână decât să plătesc ceva la Statul Român”! E o mentalitate molipsitoare, se pare, încurajată instituțional în România!
